Punctul din centrul cercului ești tu, un tu care trasează segmente spre alte puncte, 360 de săgeți înflăcărate pornesc din ființa ta și-ți mărginesc planul. Tu luminezi și razele tale vibrează, iar mulțimea de puncte cântă. E cântecul vieții tale. Încerci note din ce în ce mai ascuțite, note din ce în ce mai grele, ca să evadezi dincolo de planul propriei existențe. Îți dorești să te smulgi din inima cercului și să zbori dincolo de tot ceea ce îți este îngăduit, dar este imposibil. Toate punctele depind de tine. Fără miez, punctele și-ar pierde echilibrul. E ca și cum ai face o gaură în cap și ai extrage nucleul. În nucleu e concentrată toată masa atomului. Fără nucleu, nu mai poți exista.
Când crezi totuși că ai reușit să te rupi de cerc, vei fi înghițit de o gură de pământ pentru etrnitate.
Toți am încercat la un moment-dat să evadăm din cerc, să descoperim acel nectar al eternității din care să ne adăpăm ființa, fiecare însă în felul lui – fizicianul studiind atomul, iar pictorul vibrația culorilor, scriitorul studiind rezonanța literelor, iar constructorul muzica pietrelor.
Am ridicat într-o zi o piatră șlefuită de apă de pe marginea unui râu. Am fixat punctul central al rocii și l-am lovit. Piatra este puternică, dar și ea cedează sub presiune; important este să lovești inima. Fără inimă, se macină într-o pulbere fină. În mijlocul nisipului nu mai ai nimic, cel mult trăiești o himeră, pe urmă te-ai isprăvit.
Oricât am încerca să evadăm în Absolut, rămânem captivi în cercul nostru, în carapacea noastră. Ce s-ar face o broască țestoasă fără carapace, sau melcul fără cochilie? Ar adormi în neant.
Privește la iarna de afară! Ea nu rămâne să înghețe pentru eternitate toată materia, ci se rotește, lasă locul primăverii, iar primăvara verii, ca la rândul ei vara să cheme toamna. Duminica cere zilei de luni să-și înceapă cercul de șapte, iar decembrie îl invită pe ianuarie să înceapă o nouă rotire. Ora 0 îi zâmbește cald lui 1 și se pun la lucru toate cele douăzeci și patru de puncte. Părinții lasă loc copiilor. Treptat, părinții îi învață pe copii cum să culeagă raze de soare, iar aceștia înfloresc și continuă cercul. Părinții ajung să guste lutul devenind rădăcini puternice pentru primăvara ce au lăsat-o în urmă. „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,/ în timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe subt pământ.“ (Părinții, Lucian Blaga). Sămânța putrezește și eliberează planta.
Nimeni nu poate exista în afara cercului. În afara cercului e haos, iar noi trăim într-o armonie deplină, o ordine căreia îi suntem captivi.
Ana-Cristina POPESCU
