Mă apasă tot mai tare regretul că n-am plecat din țara asta atunci când chiar aș fi putut să-mi croiesc un drum pe care să pot să merg liniștit și fără să-mi fie rușine în Occident, fiindcă am avut ocazia, aveam la cine să merg și cunoșteam oameni care, la o adică, puteau să mă ajute până să stau pe propriile picioare, sau chiar și atunci când, fără nimic sigur, m-aș fi aruncat cu capul înainte, unde vedeam cu ochii, numai să scap de tentaculele caracatiței pe care le simțeam încolăcindu-se, deja, lipicioase și reci, pe orice vis al meu. Pe orice speranță.
Îmi pare rău că n-am plecat, acum pot s-o recunosc deschis, tot mai rău pe zi ce trece. N-am ascultat nici de rude, nici de prieteni, nici măcar de mine. N-am ascultat de nimeni, și rezultatul îl văd azi. Am rămas aici nu atât din patriotism, cu toate că și el a contat, cât din comoditate. Și asta recunosc. Mi-ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil, să scriu în altă limbă, fiindcă dintotdeauna asta mi-am dorit de la viață. Să scriu. Nimic mai mult. Nici măcar bani, ori sănătate. Atât, să scriu. Nu mă puteam imagina opt ore într-o uzină, pe vreun șantier, cu lopata în mână, ori șofer de cursă lungă sau pe vreo schelă izolând blocuri. Astea nu erau pentru mine. Și-apoi mai era și teama că firea mea răzvrătită și orgoliul care sunt sigur că ar fi răbufnit, mai devreme sau mai târziu, când aș fi văzut că sunt tratat ca o venitură, mi-ar fi adus numai belele. Și, atunci, am ales să rămân. Dar și un pic din patriotism. Atât cât mi-a mai rămas după ce caracatița a început să-mi sugrume visele.
Mi-a fost greu să recunosc toate astea, fiindcă cred că doar rareori am reușit să fiu sincer cu mine însumi până la capăt, iar astăzi este un astfel de moment. Poate fiindcă simt că mi-a mai rămas tot mai puțin de pierdut. I-am condamnat întotdeauna pe cei care au plecat din țară, considerând că au dat bir cu fugiții în fața greutăților, și asta cred și acum, dar numai în privința celor care s-au dus să se îmbogățească, socotind, n-am înțeles niciodată pe ce temei, fiindcă de fapt ei nu știau să facă nimic, că talentul lor nu e suficient de bine plătit în România. Despre ceilalți, cei care n-au mai suportat hoția, prostia, minciuna, impostura și ticăloșia, într-un cuvânt despre cei cărora caracatița le-a sugrumat deja speranțele, mi-am schimbat părerea, din moment ce vreau să le îngroș și eu rândurile, cel puțin la nivel de regrete.
Azi caut ceva și nu știu ce. Poate o scuză. Orice lucru care mă poate face să înțeleg cum și de ce am ajuns aici. Nu la capătul puterilor, ci în culmea resemnării. Explicația, singura pe care o întrezăresc, dar nu sunt deloc sigur de ea, are legătură tot cu o caracatiță, dar alta.
Vedeți, și ca om, și ca ziarist, am aruncat întotdeauna vina pe umerii sindicatelor, pe care le disprețuiesc, și n-am ascuns niciodată lucrul ăsta. Ca om, fiindcă le socoteam țapul ispășitor al mizeriei în care se zbate mediul privat, iar ca ziarist pentru că le-am ajutat de nenumărate ori atunci când m-au rugat s-o fac, iar când a venit vorba să mă sprijine și ele s-au făcut că plouă. Acum, asociațiile patronale, despre care până mai ieri aproape că nici nu știam că există, au ieșit la lumină și au dat-o mai la pace cu guvernul decât sindicatele de doi bani.
Iar FMI-ul a venit și cere taxe noi. Și dacă în ’89 mămăliga a explodat și s-a împrăștiat pe toţi pereții, de data asta o să facem implozie. O să ne surpăm în noi înșine. Și dacă în urmă cu 34 de ani am făcut bum!, acum o să facem bâldâbâc. În abis. În abisul din fiecare. Acolo unde, sătulă, o caracatiță mare cât Casa Poporului își face, somnoroasă, siesta.
Adrian CRÂNGANU