S-a născut în 1923, la Gherla; + a fost militar de profesie, ofiţer de carieră, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, în Răsărit şi în Apus; a fost rănit şi decorat; + în 1946 este dat afară din Armată datorită activităţilor sale anticomuniste; + în 1947 este arestat; + în 1948 ia calea exilului; + în 1951 emigrează în Statele Unite, unde devine jurnalist şi analist politic; este mai întâi crainic, redactor, şi apoi şeful Serviciului românesc al Postului de radio ,,Vocea Americii”; + din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului ,,Actualitatea internaţională” şi director-asistent al Departamentului românesc la ,,Radio Europa Liberă„; + la microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă, din care se citea o atitudine radical anticomunistă; + a lucrat timp de 44 de ani pentru ,,Vocea Americii“ şi ,,Europa liberă”, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor; + este autorul volumului ,,Vocea Americii în România (1969-1978)”, Polirom, 1997; + a scris articole la reviste şi ziare, a dat interviuri la Radio şi TV.

Convorbire cu Mircea Carp, fost redactor la ,,Vocea Americii” şi Radio ,,Europa Liberă”

După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi m-a invitat la domnia-sa, la München, unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriză şi, deopotrivă, o mare onoare. Am ajuns la ora stabilită, iar domnul Carp m-a primit cu toată afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp, ne-a lăsat să discutăm în voie şi, după terminarea interviului, ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorbă cu doi intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. Pentru mine a fost un mare privilegiu şi, desigur, am simţit o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea Carp, un adevărat profesionist al Radioului.

• De ce credeţi că este aşa de rău comunismul, domnule Carp?
• În primul rând, nu cred, ci sunt convins că, de fapt, comunismul este un lucru

foarte rău. Au afirmat acest lucru, zeci de ani, milioane şi milioane de oameni, cu suferinţele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care, în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea, au făcut-o nu prin alegeri libere, ci cu forţa, cu minciuna, cu amăgirea oamenilor. În ceea ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatură, deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră, acest regim impus la putere de o forţă din afară, Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin, care, bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a Guvernului Groza. Au urmat 55 de ani de teroare, distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţionale ale poporului nostru – Biserica, Armata –, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem, de fapt, de veacuri. Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia. Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca ,,cei fără de neam şi Dumnezeu”, cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim-ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere, să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii ,,luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime. De aceea, sunt convins, comunismul este ceva rău.

• Am citit că aţi făcut Liceul militar la Mănăstirea Dealu. Ce amintiri aveţi

din această perioadă?

• Înainte, am fost la un alt Liceu militar de prestigiu – ,,General Makarovici”, de la

Iaşi. Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil ,,Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri, toate liceele, ca şi şcolile primare, le erau deschise tuturor, erau instituţii de elită în ţara noastră. Profesorii erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de Stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul tuturor, în primul rând al elevilor. Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri, unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri în rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte, pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: ,,Domnule locotenent, sunteţi rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria dv?”. Camaradul meu mi-a răspuns: ,,Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu-mi fac datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat?!”. În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar ,,Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţaţi nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege, dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu – dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal – s-au ridicat nu numai militari de vază, dar şi arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat în 1912, Liceul de la Dealu, cum îi spuneam noi, şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. ,,Acest <<cuib de năpârci>> trebuie desfiinţat!“ a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş. După ce am absolvit Liceul Militar, în 1942, am urmat Şcoala Militară şi am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe Frontul de Est şi pe cel de Vest. Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată, în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră, de asemenea, datoria faţă de ţară, dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

• Vreţi să ne daţi amănunte?
• Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba,

căruia m-am confensat, după ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus în Lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, în toamna lui 1947. Am fost sever anchetat, dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsă de dovezi concrete, am fost pus în libertate, cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui, la 30 decembrie 1947. Am fost îndemnat de către un lider al Rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate, spre a-mi pune serviciile la dispoziţia generalului Rădescu, care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui ianuarie 1948, clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii, la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, loc în care am rămas până în vara lui 1952.

• Aţi vorbit de peripeţii? Nu vreţi să fiţi mai explicit?
• Am fugit pe la Arad, pe lângă Curtici, până am ajuns la Budapesta. Din

Păcate, cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat… Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice din România, căsătorită cu un ungur din Budapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig, şi mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup, şi că după cină va trebui să plec. M-a trimis în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu ştiam ce să fac.

• Cale de întoarcere nu era?

• Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric, şi m-am rugat intens lui

Dumnezeu. Rugămintea mea a fost să-mi dea linişte să gândesc. Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm. M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei, şi alături a Austriei, cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment a fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză, engleză şi rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos, lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos, unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză. După cină am fost cu soţul doamnei la gară şi mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşirea din gară pe o uşă unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului. În faţa mea, pe un tânăr l-au dat deoparte, ceilalţi călători au trecut cu toţii, iar când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar m-am gândit că m-am înecat ca ţiganul la mal. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic, şi atunci m-a intrebat ceva în ungureşte, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui dar el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi s-a interesat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant, am comandat o pălincă şi un kolbasz (cârnat). În starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul, dar am băut două pahare de pălincă. A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era Securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi că… „dumneata eşti din… Iugoslavia! Noi avem voie şi chiar ordin ca pe toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”. Aşa am ajuns în lumea liberă!!! (Va urma)

A consemnat

Adalbet GYURIS