Cred că momentul în care am început să-mi găsesc echilibrul în viaţă a fost acela în care am încercat să fiu sincer cu mine însumi. Să nu mă mint. Să nu mă amăgesc. Nu mai ştiu exact când s-a întâmplat asta, fiindcă nu a fost uşor şi nici n-a venit totul dintr-odată, ba, mai mult, cred că nici acum nu sunt cinstit până la capăt, mai ales când vine vorba de propriile greşeli.
Dincolo de uşurarea pe care mi-a adus-o, recunoaşterea adevărului care nu-mi convenea m-a ferit de dezamăgirile de mai târziu. Dar ca să ajung să înţeleg toate astea a trebuit să plătesc un preţ de multe ori prea mare pentru lucrurile pe care le cumpăram. Acum, dacă mă uit în urmă, cred că nici eu n-aş fi vrut să fiu aşa. Mi-ar fi fost mult mai bine. Am avut însă întotdeauna nevoie de dragoste. S-o dau şi s-o primesc, deopotrivă. Pot să spun, fără să greşesc prea mult, că am fost mereu îndrăgostit de iubire. Pentru ceva sau cineva, asta aproape că nici n-a contat, dar trebuia să fie acolo. Fără ea nu m-am simţit niciodată întreg. Fără ea, era ca şi cum ar fi trebuit să trăiesc fără inimă.
Iar în fotbal, fiindcă despre el vreau să povestesc, am avut două mari iubiri – Steaua, căreia, oricât m-aş chinui, nu pot să-i spun FCSB, şi Barcelona. Au fost trei, dar de Juventus nici măcar n-am mai vrut să aud atunci când au transferat un român de care, oricum, peste vreun an, nu ştiau cum să mai scape. Trădarea a fost însă atât de mare încât nici până azi n-am putut s-o iert. Aşa că am rămas doar cu Steaua şi cu Barcelona.
Acum n-aş vrea să se creadă despre mine că sunt unul din ăla care sparge televizorul la nervi, ori sare până-n tavan la gol. Nu. Iubesc potolit, tot mai potolit cu cât trec anii, iar asta înseamnă că sunt mult mai îngăduitor decât în tinereţe, atunci când, nici în ziua de azi nu-mi dau seama cum şi de ce, m-am îndrăgostit de ele. De fapt, mie niciodată sufletul nu mi-a răspuns la întrebări, aşa că n-am mai insistat să aflu. În 1986, când Steaua a bătut-o pe Barcelona la Sevilia, în finala Cupei Campionilor Europeni, nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez. Îmi amintesc că am vărsat câteva picături din sticla de bere pe covor, restul l-am turnat pe gât, şi am depăşit momentul.
Apoi, ani buni, mai ales în cei din urmă, Barcelona mi-a adus aproape numai bucurii. Îi bătea pe Real Madrid pe unde-i prindea, şi restul nu mai conta. Serile mele erau frumoase, şi pe vremea aia nu mă îngrijora deloc gândul că Messi e Barcelona şi Barcelona e Messi. Consideram că e doar un simplu joc de cuvinte şi nimic mai mult. M-am ospătat pur şi simplu cu succesele catalanilor până în ziua în care am auzit că El Capitán trebuia să plece de la echipă. Nu am crezut povestea până-n clipa în care l-am văzut în tricoul lui Paris Saint Germain. Din ziua aia, pentru mine fotbalul n-a mai fost la fel. Nici Messi. Barcelona e o umbră şi, oricât am încercat, luni întregi, s-o înţeleg, n-am reuşit. Atunci am hotărât că e mai bine să ne despărţim.
Nici Steaua nu mai joacă nimic în ultima vreme, dar chiar nimic, şi, tot aşa, mi-am zis că e mai bine ca de-acum fiecare să meargă pe drumul lui. Pur şi simplu n-am vrut să mă mai mint. Iar acum nu mai ţin cu nimeni şi, aşa cum spuneam la început, în ziua aia mi-am găsit echilibrul.
Eliberat, cumva, de povara asta a fotbalului, am descoperit că în jurul meu sunt lucruri chiar mai importante decât el. Curentul şi gazul s-au scumpit, sunt la doi paşi de un război care habar n-am cum o să se termine, iar azi, când m-am dus să cumpăr ulei, am găsit rafturile goale. Şi-atunci ce mi-aş putea dori mai mult de la viaţă? Poate să am în buzunar un cartonaş roşu. Ştiu eu cui l-aş arăta.
Adrian CRÂNGANU