De Crăciun, fiul meu, care, de câţiva ani, a considerat că e mai bine să-şi croiască un viitor în muzică, la Bucureşti, decât să care colete prin te miri ce colţ al Europei, s-a gândit să-mi facă un cadou frumos, aşa că s-a dus la Librăria Cărtureşti şi a cumpărat două romane – Tatuatorul de la Auschwitz şi Poveste despre două oraşe. Şi dacă pe Dickens, recunosc, mai mult l-am răsfoit decât să-l citesc, când vine vorba despre lagărele naziste cred că ştiu tot atât de multe despre ele ca un evreu pe care, numai piele şi os, l-au eliberat americanii în primăvara lui 1945. Prin urmare, nu ca să aflu ceva nou am început cu Tatuatorul lui Heather Morris, ci doar ca să văd cam care mai e curentul şi cum e scrisă o carte care s-a vândut ca pita caldă în jumătate de Europă. N-am să spun însă nimic despre asta, fiindcă nu despre noul curent literar vreau să vorbesc, ci despre uimirea pe care a trăit-o fiul meu atunci când un coleg care l-a prins cu cele două volume l-a întrebat cine e fraierul care mai citeşte azi cărţi. I-a răspuns că tată-su e prostul respectiv, dar, la cum îl cunosc, cred că i-a spus-o cel puţin printre dinţi.

Dar nici măcar despre cât de demodat sunt eu nu vreau să vorbesc, fiindcă am simţit pe pielea mea cât de adâncă e prăpastia dintre generaţii atunci când am căzut prima dată în ea, şi nici cum se adânceşte, cu fiecare clipă care trece. Însă întrebarea la care a trebuit să răspundă fiul meu e poate ocazia, sau mai degrabă pretextul pe care l-am căutat mereu în ultimul timp pentru a explica, şi mai ales pentru a mă dezvinovăţi de ce nu mai scriu. Acum, adevărul e că motivele pentru care am lăsat jos stiloul cu care-mi scriam noaptea cărţile şi am ales să rămân doar la articolele pe care mi le bat direct la claculator sunt multe, dar unul dintre ele, dacă nu chiar cel mai important, este că nu mai am pentru cine s-o fac. N-am avut curajul să le spun asta celor care mă considerau leneş, ba, mai rău, cu ideile şi trăirile consumate demult, dar în sinea mea cred că s-au strâns ani buni de când gândesc aşa. Dacă-mi amintesc bine, prima dată s-a întâmplat la o lansare de carte la care am numărat mai mulţi ziarişti decât din aceia cărora cuvântul scris le mai poate spune ceva, iar sentimentul zădărniciei s-a tot adâncit cu fiecare carte necitită de pe pământ.

Sper din adâncul sufletului să-mi treacă ideile astea pe care aproape că nu mi le recunosc, dar, dacă aşa va fi, lucrul ăsta nu se va întâmpla prea curând. De parcă nu mi-ar fi fost de ajuns că, în ultimul timp, dezamăgirile mi-au sugrumat până şi ultima speranţă că ne vom face vreodată bine ca popor, a venit şi ziua de joi, când toată Europa a descălecat, ca într-un târg medieval, la Bucureşti. S-a întâmplat şi să fiu mort de oboseală, şi poate de aceea mai puţin îngăduitor, dar mie, unuia, în afară de ceea ce a spus Donald Tusk, care ne-a plimbat prin cultură şi sport, singurele care fac o naţiune să fie mare, nu mi-a plăcut nimic. Cred că nici n-avea ce, din moment ce, de la deschiderea lui, în 1888, Ateneul Român n-a fost niciodată mai umilit ca în seara aceea, când acolo s-au strâns câteva sute de ani de puşcărie şi europenii de la Bruxelles s-au prefăcut că nu văd zeghele ascunse sub cămăşile scrobite ale invitaţilor români. Şi am simţit, chiar şi prin televizor, cum în sală mirosea a gratii, a cătuşe şi-a praf bătrân adunat pe dosarele penale.

Eu, de câte ori am fost la Bucureşti, nu de multe, recunosc, am căutat să ating, măcar cu paşii sau cu palma, câte o clădire care respiră cultură, însă la Ateneu n-am reuşit să ajung niciodată. Poate că dacă dau vreo spargere, ceva, o să fiu invitat acolo, iar primul lucru care-mi trece prin cap e o librărie din care să şterpelesc vreo două cărţi. Cu toate că, în cazul ăsta, mai degrabă decât la Popa Şapcă, cred că m-ar închide la Gătaia. Sau la Jebel, nu ştiu.

Adrian CRÂNGANU