Sunt lucruri despre care nu-mi face absolut nicio plăcere să scriu, chiar dacă ştiu foarte bine că n-am cum să le evit. Pot însă să mă mint şi eu din când în când, şi exact asta fac acum. Încerc să tot împing timpul mai încolo, spre miezul nopţii, şi să sper că întunericul o să mă facă să nu mai văd realitatea unei zile de care m-aş lipsi cu dragă inimă, sau să mă amăgesc că pot îndepărta întâmplările, puţin câte puţin, cu vârful degetelor, ca pe un medicament cu gust neplăcut, care se va tot rostogoli şi până la urmă va cădea de pe masă, dar pe care sunt conştient că tot va trebui să-l înghit.
Cred că vreo oră am tot aşteptat ceva, nu ştiu nici eu ce, un gând sau o vorbă ori vreun gest. Am făcut linişte în cameră şi, pentru a doua sau a treia oară în viaţa mea, stiloul nu voia să scoată nici un cuvânt, iar când trăgeam cu ochiul la foaia de hârtie îngrozitor de albă de pe masă, îmi venea s-o iau la sănătoasa. Atunci, m-am pus pe pat cu gândul să-mi fac puţină ordine în idei, şi din greşeală m-am aşezat pe telecomandă. În imaginile care au explodat pur şi simplu pe ecranul televizorului am văzut câţiva oameni cu piepturile şi mâinile goale, transpiraţi şi supăraţi pe toate cele petrecute la Caracal şi pe toţi cei care le-au lăsat să se întâmple. Apoi, peste doar câteva clipe, ecranul s-a umplut de capul mare al unui jandarm cu ceafa lată, fălci grase şi spălat pe creier, echipat de parcă tocmai urma să fie atacat de un milion de nave extraterestre cu toate laserele din galaxie, şi care s-a uitat la mie ca la un scuipat, exact ca-n 10 august.
A fost picătura care a umplut paharul cu care mi-am băut până la urmă medicamentul amar pe care l-am tot rostogolit pe masă, la început…
De la ultimul cuvânt pe care l-aţi citit au trecut cam zece minute până să scriu fraza asta, pentru că n-am vrut să mă las copleşit de emoţiile, dar şi de alte sentimente care, de un an fără câteva zile, mă fac să regret, din când în când, că n-am plecat din ţară, şi cu asta cred că am spus totul.
Nu sunt nici măcar supărat acum, când scriu, ci doar trist. Măcar aşa am dreptul să fiu fără să supăr organele din Ministerul de Interne şi să mă trezesc cu vreun pulan luat peste bot. Şi sunt şi sincer, şi spun că tot ceea ce am văzut azi la televizor, în povestea fetei din Caracal, de care nu mai vreau nici măcar să-mi amintesc, seamănă cu urmăririle prosteşti ale poliţiştilor din filmele lui Charlie Chaplin, care patinau, derapau, se-mpiedicau şi-şi dădeau cap în cap taman când să pună mâna pe hoţ. Nu ştiu sigur, dar nu cred că mă înşel, după ele au fost numite şi emisiunile alea de pe timpul comunismului, „Cascadorii râsului”.
Aş spune mai multe, dar nu merită să-mi irosesc spaţiul, şi aşa parcă prea puţin azi, pe miliţieni. Am să vă povestesc însă, cât pot de pe scurt, o întâmplare prin care am trecut în vara lui 2007 şi pe care mi-o amintesc de parcă ar fi avut loc acum câteva minute. Eram de serviciu în redacţia unui cotidian, era cinci şi jumătate după-masă, când directorul ziarului m-a suit într-o maşină şi mi-a spus că mergem la Bocşa, să scriu un articol despre arestarea unui mafiot din Cosa Nostra. La început am crezut că-şi bate joc de mine, dar când am ajuns în zona căminelor de vizavi de CMB am văzut că se-ngroaşă gluma. Dintr-un bloc prăpădit au ieşit trei bărbaţi, iar eu am început să fac poze peste poze. Mai ales unul mi-a atras atenţia: era scund, îmbrăcat în blugi şi tricou negru, era tuciuriu, avea părul lung şi creţ, şi un cercel de argint în ureche. I-am mai făcut vreo zece poze, fiindcă mi se părea dracul gol, eram sută-n sută că el e mafiotul, iar privirea lui mă furnica pe şira spinării. Când a venit spre mine, am înlemnit cu aparatul în mână. M-am mai liniştit când cineva mi-a spus că diavolul acela împieliţat era de fapt poliţistul sicilian care conducea ancheta şi care m-a lămurit că Fraterrigo Frattini, cu doi r şi doi t, cum a insistat să scriu, omorâse doi rivali la Palermo.
Când am ajuns în redacţie, n-am putut să-mi scriu articolul de câte telefoane am primit de la ziarele din Bucureşti, care voiau fotografii şi informaţii despre ce s-a întâmplat la Bocşa. Le-am dat tuturor tot ce au cerut, sau aproape tot. Nu am spus niciodată, nimănui, până azi, că, înainte de a urca în maşină, cu mâinile încătuşate, Don Fraterrigo, un bărbat înalt şi blajin, roşcovan, la vreo 60 de ani, şi-a scos ochelarii, ca să se şteargă la ochi. Plângea în hohote… Iar mie chiar mi s-a făcut milă de el.
Adrian CRÂNGANU