Adrian CRÂNGANU

Întotdeauna m-am mirat de cât de puţin înţeleg unii oameni din viaţă. Cât de puţin îi dau şi îi cer. Şi cât de mult din ea rămâne netrăit. Poate că – de fapt, cu siguranţă – nu m-aş fi gândit tocmai acum la toate astea dacă în ultimele zile, în doar câteva, nu mi-ar fi fost dat să văd până unde poate împinge cineva lucrurile atunci când vine vorba de caracter.

Mi s-a întâmplat să am nevoie, zilele trecute, aşa cum am mai spus, de un obiect banal, care trebuia montat într-o instalaţie la care eu nu mă pricepeam deloc să umblu. Ca să nu stric şi mai tare totul, am rugat un fost coleg, unul pe care îl consideram aproape prieten, să-mi dea o mână de ajutor. În urmă cu câţiva ani, eu îl ajutasem cu amândouă mâinile, dar asta nu avea importanţă, chiar dacă ceea ce îi cerusem eu era nimic pe lângă ceea ce îi dădusem mai demult. Când i-am cerut ajutorul, nu am făcut-o pentru a-şi plăti datoria faţă de mine, ci pur şi simplu fiindcă el a fost primul la care m-am gândit, ştiind că am nevoie de cineva descurcăreţ. S-a oferit să mă ajute el însuşi, chiar dacă eu îi cerusem să mă pună în legătură cu cineva care, în jumătate de oră, mi-ar fi rezolvat fără bătaie de cap problema.

Ce vreau să spun e însă că fostul meu coleg nu mai era omul pe care îl ştiam din urmă cu doi sau trei ani. Nu lucrează nicăieri, nu avea un leu în buzunar şi mi-a fumat în seara aceea o mulţime de ţigări şi mi-a băut o grămadă de cafea. Nu mi-a părut rău, ba chiar m-am bucurat că, decât să dau banii pentru reparaţie unui străin, mai bine i-i dau lui. A rămas că a doua zi să facă rost de piesă şi să vină să mi-o monteze.

Dimineaţa l-am sunat la ora stabilită. Nu mi-a răspuns. L-am mai sunat o dată şi încă o dată, şi nimic. Cum aveam neapărat nevoie de aparatul care se stricase, am dat telefon unei cunoştinţe care m-a mai ajutat şi altă dată şi am rugat-o să vină să vadă despre ce este vorba. Mi-a spus că are puţină treabă, dar să sun în vreo oră, două. Am sunat şi peste o oră, şi peste două şi peste nouă. N-aş fi făcut lucrul ăsta în ruptul capului, dar era nu presat, ci strivit de timp, şi pe deasupra îmi ziceam că şi cel care mi-a promis că vine are nevoie de bani, fiindcă ştiam că nici el nu lucrează nicăieri.

Multă vreme am învârtit telefonul între degete şi m-am uitat la el, dar fără să-l văd. Nu-mi venea să cred, ceea ce se întâmpla depăşea cu mult puterea mea de înţelegere. În cele din urmă am sunat pe altcineva, găsit pe internet, care se ocupa de ceea ce aveam eu nevoie. A venit şi mi-a spus că încearcă să facă rost de piesă de la un prieten, fiindcă magazinele erau închise. Nici măcar nu-mi dădusem seama că între timp se făcuse duminică. Şi ca s-o scurtez, am să spun că nici el n-a reuşit să rezolve problema şi că la telefon îmi răspundea doar rar, probabil când nu avea altceva mai bun de făcut. Ca şi ceilalţi, nici el nu lucra undeva, ci trăia din mici reparaţii, cum era cazul meu.

Am început să mă obişnuiesc cu ideea, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să nu mai învârt telefonul între degete şi să mă uit la el fără să-l văd. L-am lăsat pe birou şi l-am privit, ştiind foarte bine ce văd pe ecranul lui: numerele celor pe care, cu câteva zile înainte, îi sunasem până aproape că m-au lăsat nervii. Prin urmare, nu le-am răspuns; când alţii înţeleg atât de puţin din viaţă, nu văd de ce aş încerca eu să pricep mai mult.

Cât priveşte reparaţia, dacă articolul acesta a apărut, înseamnă că problema a fost rezolvată. Era vorba despre placa video de la calculator, pe care până la urmă cineva mi-a înlocuit-o. Cineva care probabil că data viitoare când voi avea nevoie de el va lăsa telefonul să sune până îmi va intra căsuţa vocală. Nu de alta, dar, din câte mi-a spus, am înţeles că nici el nu lucrează nicăieri.