Amintirile sunt cele mai frumoase imagini. Ele sunt acele păsări albe care vin și pleacă, aducând mereu câte un fir de verdeață, câte un moment unic păstrat în suflet, cu sfințenie, pentru eternitate. Amintirile bat din când în când la porțile sufletului ca păsările migratoare ce vin primăvară de primăvară spre a-și căuta cuibul de odinioară, spre a-și căuta căsuța colorată de ieri. Ele vor frământa pământul în flăcări, iar atunci când clipa călătoriei în trecut și-a topit și ultima picătură de ceară, pleacă ca niște frunze ruginii gonite de toamnă, de maturitatea din ochii celui ce evadează în trecut datorită semnelor din jurul lui. Pleacă, dar revin mereu și mereu, arzând cu siguranță până ce vor mistui cele mai adânci încăperi ale ființei.
Amintirile sunt căsuțele colorate ce se adună clipă de clipă în sufletul oricui. Cândva, o căsuță albă și-a găsit loc în sufletul fiecăruia prin chipul blând al mamei, o căsuță limpede și plină de frumusețe, de joc, de zâmbet, ca primii fulgi de zăpadă, ca aripile lebedelor. Pe urmă, căsuțele au apărut în funcție de clipele ce treceau pe lângă fiecare, unele clipe ardeau intens și făureau o căsuță trainică, rezistentă în fața oricăror furtuni, oricăror valuri. Mai târziu, o căsuță galbenă, luminoasă, a adunat jocurile copilăriei, în timp ce o altă căsuță albastră, cu ferestrele dechise spre văzduh, anii de școală. Căsuța verde aș spune că e cea mai misterioasă. Ea este căsuța primăverii, a speranței. Nimic nu poate egala primăvara din suflet, puritatea ei. Când simți primăvara în suflet, simți nevoia să înflorești prin tot ceea ce faci, să părăsești stupul iernii, asemenea albinelor ce simt chemarea verdelui și aleargă să-l descopere, să zbori asemenea păsărilor ce se înalță în văzduh și încep să doinească a verdeață și floare. Primăvara din suflet îți dă aripi, te ajută să treci munții, apele, să atingi vârful piramidei. Cel care nu găsește acea căsuță a verdelui, a primăverii, în el, ar închide ochii pentru totdeauna în întuneric. Căsuța cea verde a primăverii din suflet e lumina călăuzitoare a omului în viață, lumina ce-ți ajută aripile să crească, ce te învață să zbori, să înflorești și să aduci roade. Fiecare om își definește căsuța verde prin ceva. Unii își definesc căsuța verde prin muzică sau pictură, poate printr-o dragoste mistuitoare, alții prin cifre sau litere, dar mulți, foarte mulți, printr-un simbol, o piatră puternică ivită în drumul lor, o culoare sau un parfum de floare. De câte ori parfumul sau culoarea unei flori nu te poartă în trecut? Simți parfumul trandafirilor și-ți amintești că, în acea zi când trandafirii se întreceau în prospețime, ai primit prima bicicletă, o bicicletă mult visată, menită să te ajute să explorezi cât mai mult în jur, sau vezi primii fulgi de zăpadă și observi într-un colț zâmbetul unui copil ce aleargă pe afară dornic să construiască omuleți ai căror dușmani pândesc din văzduh gata-gata să-i săgeteze cu fiecare rază de căldură. Te pierzi în parfumul florilor de tei și îți apare vie în minte teza de la matematică la care tu ai reușit să iei nota zece.
Mai sunt și căsuțe roșii ce ard intens, căsuțe marcate de câte o treaptă urcată spre vârful piramidei vieții tale, un examen sau un labirint de uși descifrat prin cheia ce a deschis calea spre lumina unor noi clipe.
Toate căsuțele colorate rămân în urmă, în timp ce omul aleargă spre alte și alte clipe încă neatinse, nedescoperite. Ele zâmbesc din când în când, însă doar atunci când le treci pragul călătorind în trecut, doar atunci când păsările albe revin spre cuibul atât de cunoscut. Și păsările albe revin de câte ori te lovești de câte un parfum în drumul tău, de câte o culoare, de câte un obiect precum un lacăt îngropat cu mult timp în urmă, de câte un om. Păsările albe, amintirile, pătrund în suflet și te poartă prin căsuțe colorate.
Ana-Cristina POPESCU