„Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o singură pagină.“

Sfântul Augustin

În urmă cu câteva zile, în timp ce mă întorceam grăbită spre casă de la serviciu, am observat pe trotuarul din apropierea locuinţei mele o carte. Zăcea aruncată pe beton. Probabil, de la zdruncinătură, coperta s-a deschis lăsând să se vadă foaia de titlu. Era un volum al scriitorului Duiliu Zamfirescu, „Viaţa la ţară / Tănase Scatiu“, publicat la Editura Minerva în 1983.

M-am oprit o clipă şi am privit cartea. Nu-mi venea să cred că o valoare culturală zace aruncată pe trotuar ca o frunză obosită şi alungată de toamnă… Nu îmi permiteam să ridic cartea, pentru că nu era a mea. Probabil a fost pierdută de cineva şi acel cineva, când îi va observa lipsa, va porni în căutarea ei cu speranţa să o regăsească. Nu mi se părea corect să-mi însuşesc ceva ce nu-mi aparţine.

M-am aşezat pe o bancă în apropierea cărţii abandonate. Nu mă mai grăbeam. Timpul părea că s-a oprit în jurul acelei cărţi pierdute. Eu o priveam de la distanţă, înţelegându-i zbuciumul. Trecătorii nu-i aruncau nicio privire. Se grăbeau pe lângă ea nepăsători. Un om al străzii ce scotocea prin coşurile pline de gunoi menajer şi aduna în căuciorul ce-l târa zilnic după el pe străzile oraşului şi cel din urmă cui ruginit ivit în cale i-a aruncat o privire, a dorit o clipă să se aplece spre ea, dar în următorul moment i-a întors spatele dispreţuitor. Nu-mi venea să cred cât de nevaloroasă a ajuns o carte. Omul străzii a preferat să-şi arunce în căruţul lui învechit câteva ziare ale supermarketurilor din oraş.

Câteva lacrimi mi-au umezit ochii. Probabil oamenii sunt prea obosiţi de stresul zilnic şi li s-au închis ochii ce-i aveau deschişi în trecut spre cultură.

Am continuat să aştept. Nu ştiam ce – un elev ce a rătăcit o carte, un tânăr care să preţuiască învăţătura… Cartea suspina asemenea unui copil abandonat, asemenea unui bătrân părăsit de toţi.

Clipele treceau greu. Un grup de tineri, băieţi şi fete, foarte veseli, au avut şi ei drum pe lângă ea. Pentru un moment, am crezut că nici nu o observă, pe urmă, unul dintre băieţi a întrebat pe una din domnişoarele din grup dacă nu-şi doreşte o carte. Atitudinea fetei faţă de carte a fost de nepăsare. Ba l-a mai şi apostrofat că nu i-a făcut cadou bluza ce şi-a dorit-o şi că o confundă cu Larisa, care se mulţumeşe cu o floare culeasă de pe marginea drumului.

Eu aşteptam în continuare … Doi elevi de gimnaziu au trecut în grabă pe lângă carte şi au lovit-o cu piciorul ca pe o minge, revoltaţi că nici pe stradă nu scapă de carte. Cartea s-a izbit de copacul din apropiere şi în cădere a îmbrăţişat cu filele pământul.

Indiferenţa faţă de carte mi-a amărât sufletul. Câţiva stropi de ploaie au alunecat din văzduh, pe solul uscat. Păreau lacrimile cărţii abandonate pe stradă. Din scara blocului au ieşit două femei care la vederea cărţii au fost surprinse. Una dintre ele i-a povestit celeilalte că a făcut ordine în casă şi a aruncat lucrurile inutile, printre care şi câteva cărţi care-i prăfuiau degeaba un raft dintr-un dulap. I-a mai explicat că nu le vedea nici estetice şi mai erau şi grele, îi puteau deteriora mobila. În timp ce a cărat cărţile spre tomberon, se pare că a pierdut volumul lui Duiliu Zamfirescu. Cu răceală au trecut pe lângă cartea salvată de la înecul în tomberon, concluzionând că o vor lua probabil măturătorii străzii, a doua zi, în zori.

Foarte dezamăgită, m-am apropiat de carte. Am atins-o cu sfială. Am ridicat-o din locul unde zăcea pradă indiferenţei şi mi-am îndreptat paşii spre casă. Pe drum, mi-am amintit cuvintele Sfântului Augustin: „Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o singură pagină.“ Fără o călătorie prin lumea cărţii, a înţelepciunii, omul trăieşte degeaba, se îneacă în propria lui filă.

Pentru ca omul să fie desăvârşit, trebuie să călătorească. Primii paşi îi face când îşi începe propria viaţă, pe urmă e necesar să cunoască drumul pe care va merge, fie va urma drumul înţelepciunii, drumul drept asemenea emirului din „Noapte de decemvrie”, a scriitorului Alexandru Macedonski, fie va îmbrăţişa drumul ocolit al neîmplinirii.

Drumul cel drept e asemenea unei plimbări cu trenul printre culorile anotimpurilor, e asemenea iniţierii eroilor din basme, e drumul cunoaşterii, al devenirii. Eşti tu însuţi un Gheorghiţă Lipan din romanul „Baltagul”, al scriitorului Mihail Sadoveanu, care, povăţuit de mama sa, parcurge drumul maturităţii. Îndrumat de carte, fiecare va descoperi adevărata cale a vieţii. Dante Alighieri, la jumătatea vieţii, „s-a regăsit într-o pădure obscură.“ („Divina Comedie”). Pentru a depăşi pădurea vieţii lui, va face o călătorie prin Infern şi Purgatoriu, însoţit de poetul Vergiliu, pe urmă va ajunge în Paradis însoţit de Beatrice. Călătoria lui a fost o metodă de cunoaştere, definire a sinelui, iar cărţile sunt chei spre descoperirea identităţii personale. „E destul să mă gândesc cât din ceea ce am se datorează cărţilor şi cât experienţelor mele nemijlocite …“ (Ana Blandiana, „Autoportret cu palimpest”).

A doua zi, am înregistrat cartea la biblioteca şcolii unde profesez. În curând, pe 30 octombrie, se împlinesc 156 de ani de la naşterea scriitorului Duiliu Zamfirescu, în 1858.

Poate vreun elev va găsi acea dorinţă de a citi noul volum aşezat pe raft. Această carte îi va înfăţişa o altă lume, lumea ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, când boierimea era în decădere, neştiind să se adapteze schimbării, economiei de piaţă. Lumea de astăzi este alta, dar faţa ei este aceeaşi, iar cărţile sunt pline de poveţe…

Prof. Ana-Cristina POPESCU