Era o dimineaţă umedă. În copacii bătuţi de toamna ce a trecut mai rătăceau câteva frunze. Erau aşa de triste… Fiecare frunză părea să poarte o poveste, o poveste care va pieri odată cu ea.

Am simţit şi eu un moment tristeţea frunzelor. Aşa umede, arămii, legănate de vânt în toate părţile, păreau nişte umbre rătăcite într-o lume a deşertăciunii.

Teama că vor cădea şi ultimele frunze a început să pună stăpânire pe mine. Nu doream să plece regina culorilor, dar ea a lăsat demult locul anotimpului alb.

Am văzut într-o dimineaţă copacul din faţa casei, pe jumătate dezbrăcat de frunze, şi mă rugam de toamnă să mai rămână. Acum îl văd aproape gol, doar pe alocuri pictat cu câte o frunză care se clatină asemeni unui dinte ce se pregăteşte să părăsească trupul bătrânului ce s-a încăpăţânat să trăiască prea mult.

În fiecare an mă îndrăgostesc de toamnă. Îi aştept frumuseţea câteva luni, şi când o simt în toată fiinţa mea, mă cuprinde teama. Mi-e teamă că va pleca cel mai frumos vis şi în urmă va rămâne tristeţea goliciunii. Şi-n acest an s-a întâmplat prea repede acest lucru.

În timp ce priveam chipul toamnei rămase departe, o frunză ce se agăţa cu disperare de copacul din faţa casei a fost smulsă de vânt şi purtată prin văzduh câteva momente, ca într-un zbor al eternităţii. Înainte ca frunza să atingă pământul cu lacrima-i, a sărutat umărul unui tânăr dezorientat. Până ce frunza să-l atingă, nici nu l-am observat. Stătea pe banca din faţa casei mele şi răsfoia o revistă banală. Am început să-i studiez fiecare mişcare. Era nesigur în toate. Nici nu cred că ştia ce-şi doreşte. Revista o frământa în mâini fără sens. Îşi mai arunca privirile din când în când peste filele ei, necăutând ceva anume. Obosit de atingerea paginilor, s-a ridicat de pe bancă şi a început să facă câţiva paşi, strângând revista în mâna stângă. Pe urmă s-a întors de unde a plecat şi a început să se răsucească în toate părţile. Făcea trei paşi la dreapta, pe urmă trei paşi la stânga. Poate aştepta pe cineva.

O altă frunză i-a atins de această dată fruntea. Ca trezit dintr-un vis, a tresărit. Şi-a aruncat privirile în zare şi a văzut venind spre el o tânără. Îmbrăcămintea fetei era modestă. Nu purta nimic extravagant. Şi ea avea în mână o revistă. Revista fetei era o revistă culturală. S-a apropiat de băiat şi au schimbat câteva vorbe, pe urmă fiecare şi-a văzut de drumul său. Băiatul părea nemulţumit. Simplitatea frumuseţii ce i-a apărut în cale nu l-a încântat.

I-am urmărit cu privirea pe cei doi tineri. Fata s-a pierdut departe, dar tânărul s-a reîntors la locul unde cu câteva minute în urmă a aşteptat ceva. Şi-a reluat frământările. Peste zece minute, o altă tânără părea să schimbe monotonia neliniştii. Fata îţi răpea privirea. Hainele de firmă, coafura, mersul ei uşor ce îţi dădea senzaţia că pluteşte, revista de modeling ce o avea în mâna dreaptă, îi dădeau un aer de vedetă. Era o vedetă într-un peisaj şters de zilele posomorâte ale anotimpului rece.

Tânărul a tresărit la vederea încântătoarei prezenţe. Faţa a început să i se lumineze. Au schimbat câteva vorbe, pe urmă s-au pierdut împreună în cafeneaua din zonă. Peste alte zece minute, o altă tânără s-a ivit sub crengile speriate de frig ale copacului. A stat acolo cincisprezece minute, ca să plece apoi dezamăgită.

Am părăsit geamul şi peisajul gri de afară şi mi-am aruncat privirile pe biroul din camera mea. Erau două cărţi. Una dintre ele avea o copertă gri, iar liniile şi formele imaginii ce decorau coperta te invitau într-un labirint al cunoaşterii. O altă carte avea coperta plină de culoare şi viaţă. Această a doua carte era o agendă telefonică.

Mi-am amintit că într-o zi am ales dintr-un magazin un pachet de biscuiţi care aveau un amabalaj ce îţi fura privirea, în defavoarea biscuiţilor pe care-i cunoşteam.

E trist că în viaţă omul se călăuzeşte după imaginea ambalajului ce îţi fură privirea. Face alegeri greşite fără a cerceta profunzimea lucrurilor, faptele grăitoare. Alege prima imagine şi vorba linguşitoare. Adesea lăsăm să ne scape printre degete cele mai valoroase lucruri, furaţi de iluzia ambalajului.

Fata moşneagului din povestea cu acelaşi nume a scriitorului Ion Creangă, o fată modestă, frumoasă şi harnică, a ştiut să aleagă cu înţelepciune lada cea mai neînsemnată, dar atât de valoroasă prin conţinutul ei, de la Sfânta Duminică, în timp ce fata babei a ales lada cea mai mare şi mai frumoasă, dar plină cu balauri. Rănile balaurilor ce se ascund sub coaja deşertăciunii provoacă doar suferinţă.

Copacul trist din faţa casei plângea durerea frunzelor în timp ce eu priveam un tânăr ce a ieşit dintr-o cafenea şi păşea fericit lângă o domnişoară cochetă…

Ana-Cristina POPESCU