Cred că singura explicaţie pentru faptul că de cele mai multe ori reuşim să ne ducem viaţa la bun sfârşit e aceea că nu înţelegem. Nu pricepem nici ce facem, nici cum suntem de fapt. Şi tot asta cred că e singura explicaţie care stă în picioare, de ce nu ne pierdem minţile. Am ajuns la vârsta aceea la care pot privi deja lung în urmă, iar înainte până destul de departe încă, cred eu. La vârsta aceea la care consider că am suficientă experienţă, dar nu destulă înţelepciune, iar combinaţia dintre ele mă face poate să greşesc uneori, dar, cu siguranţă, şi să văd anumite lucruri care până acum treceau fără să le observ ori fără să le dau prea mare importanţă. Poate acum văd altfel greşelile celor din jurul meu, sau poate nu mai am eu răbdare cu ele, fiindcă, pe zi ce trece, se adună, tot mai multe, pentru că judecata mea e mai severă şi verdictele mai aspre. Iar pedeapsa e întotdeauna aceeaşi: încerc să mă ţin cât mai departe de aceia cărora, din punctul meu de vedere, le-am pecetluit soarta.
La început n-au fost mulţi, doar vreo cinci sau şase. Eu eram mic, iar ei erau vecinii mei de bloc, taţii prietenilor mei, şi ei au fost primii care m-au făcut să mă mir cât de puţin îşi doreau de la viaţă. Nu că mie îmi hărăziseră ai mei altă soartă, fiindcă nu cred că, vreo secundă, şi-a pus cineva problema că n-am să le calc pe urme vecinilor mai bătrâni, iar asta însemna să ajung electrician, strungar sau lăcătuş în uzină, în cel mai fericit caz şef de echipă, dar mi se părea strigător la cer, oricât de mic eram pe atunci, să te mulţumeşti cu o farfurie de supă caldă şi vreo tocană ori mâncare de cartofi atunci când vii de la lucru, să te odihneşti o oră, apoi să cobori la bancă în faţa blocului şi, până seara, să joci cărţi în tihnă şi înconjurat de o mulţime de ţânci, printre care mă număram, fireşte, şi eu. Iar dacă acum mă pricep atât de bine la aproape orice joc de cărţi, lor trebuie să le mulţumesc.
Au urmat apoi alţii şi alţii. Pe unii, mai apropiaţi, m-am străduit să-i înţeleg, pe cei mai mulţi, însă, nu. Întotdeauna rămânea exasperarea în faţa faptului că îşi iroseau viaţa de parcă ar fi fost nemuritori. Eu muream de ciudă când consideram că am pierdut o zi; ei ridicau din umeri când risipeau ani. Am întâlnit oameni singuri, dar singuri-cuc, cărora, atunci când totuşi li se întindea o mână, dădeau peste ea. Veneau de la lucru, mâncau şi până a doua zi nu se mişcau din casă. Singurele lor aventuri erau să coboare o dată la două zile la chioşcul de lângă bloc să-şi ia ţigări şi să meargă o dată pe săptămână la supermarket, la cumpărături. Puteam să le spun ceva? Nu. Din punctul lor de vedere, viaţa pe care o duceau era mai mult decât perfectă.
Mai târziu m-am lovit de altceva care mi s-a părut şi mai de neconceput. La vremea aceea, şi chiar şi azi, am denumit acel ceva preţul supravieţuirii. Aici intră aceia despre care ştiu ce compromisuri umilitoare au făcut, ca şi aceia despre care nu ştiu, dar bănuiesc de ce-au fost în stare, ca să rămână într-o funcţie sau să promoveze. Găsisem chiar şi o expresie pentru gesturile lor: „Când îi văd, mi se întoarce sufletul pe dos”. Lor, însă, nu li se întorcea. Lor li se părea totul firesc, era singurul mod de viaţă pe care îl ştiau, iar seara puneau liniştiţi capul pe perna moale, umplută cu fulgii pufoşi şi călduţi ai umilinţelor, minciunilor şi hoţiilor neînţelese de peste zi.
De ce am scris toate astea? Simplu. Pentru că, tot gândindu-mă la alţii, am ajuns, până la urmă, să mă întreb ce-mi scapă mie, ce nu înţeleg eu. Aş avea răspuns, dar mi-e frică să-l dau.
Adrian CRÂNGANU
