Întotdeauna mi-am observat cu mare atenţie şefii. Într-atât de mult m-a preocupat felul în care se schimbă oamenii când dobândesc puterea încât, atunci când am ajuns eu însumi şef, m-am uitat lung şi cu luare-aminte în oglindă. M-am strâmbat, m-am încruntat, am zâmbit şi chiar am râs, am stat şi gânditor, aşa cum cred că stau de obicei atunci când ştiu că nu e nimeni în preajmă, curios cum mă văd ceilalţi. N-am reuşit să ajung la o concluzie foarte clară, şi asta, probabil, fiindcă nu am stofă de şef. Nici n-am avut vreodată şi de-aceea n-am reuşit să-mi croiesc un costum care să-mi vină bine. Pe mine m-au prins întotdeauna hainele simple, în spatele cărora, uneori, am fost nevoit să mă ascund. S-a întâmplat să-mi reuşească în câteva rânduri, dar am dat şi greş de câteva ori. Mă refer la succesele profesionale, pe care le-am transformat, ca nimeni altul, în eşecuri personale. Simţeam, de fiecare dată, cum cobor în propriii mei ochi, cu fiecare treaptă pe care o urcam. Şi cred că totul a plecat de la firea mea sucită. De când mă ştiu, eu n-am vrut altceva decât să fiu lăsat în pace, lăsat să-mi fac treaba pentru care mă aflam într-un loc sau altul, după care să nu mai dau socoteală nimănui, nici de timpul, nici de gândurile şi de faptele mele. N-am avut niciodată nimic de pierdut, fiindcă niciodată nu mi-a fost sete de putere, şi cu atât mai puţin foame de glorie. Am băut şi am mâncat întotdeauna exact atât cât mi-a trebuit, fiindcă dieta mea socială a fost tot timpul foarte strictă.

Ăsta, bănuiesc, a fost motivul pentru care mi-am îndreptat atât de mult atenţia spre lăcomia altora de-a conduce. De subiecte de meditaţie n-am dus niciodată lipsă, şi fiecare şef care, la un moment-dat, s-a crezut stăpânul meu, m-a mai îmbogăţit cu o experienţă. Unul, de exemplu, primul care-mi vine în minte, voia să fie şef în primul rând fiindcă era puturos din cale-afară, şi în al doilea rând pentru că nu ştia să facă nimic altceva decât să dea din gură. Cum, necum, a tras nişte sfori, s-a umilit, a pupat pe cine trebuia, unde trebuia, şi a ajuns. Cum îmi era prieten, în prima jumătate de oră de la numirea lui i-am spus să se pregătească deja pentru ziua când nu va mai fi şef. I-am dat exemplul călugărilor, care, în chiliile lor, se gândesc în fiecare zi câteva minute la moarte şi se pregătesc pentru ea. Mai bine nu ziceam prostia asta. Când l-au schimbat, prietenului meu i-a murit sufletul, sau ceea ce mai rămăsese din el.

Altul la care mă gândesc voia să fie şef ca să fie băgat în seamă de femei. N-a reuşit decât să le întoarcă stomacul pe dos colegelor mele, vreo trei sau patru ani, iar mie vreo zece. Şi mai am în colecţia mea şi trei şefe care abia erau în stare s-o scoată la capăt cu o ştire. În privinţa asta nu sunt sigur, dar cred, totuşi, că fiecare a făcut pe dracu-n patru să ajungă sus numai şi numai ca să ne arate nouă, bădăranilor de bărbaţi, că suntem exact aşa cum ne consideră ele: nişte proşti şi nişte împuţiţi.

Curios, poate, dar fiecăruia dintre foştii mei şefi, sau şefe, am încercat să-i găsesc explicaţii. N-am reuşit niciodată, fiindcă singura pe care, poate, aş fi acceptat-o cumva, era setea de bani, pentru că toţi cei despre care am scris erau la fel de săraci ca şi mine, dar niciodată n-a fost vorba despre ea.

Şi fiindcă a venit vorba de presă, am citit zilele trecute, nu mai ştiu în ce ziar, că, de fapt, nu atât corupţia a omorât România, cât incompetenţa. M-am gândit să scriu, cândva, un articol pe tema asta, dar cred că nu mai e cazul. Tocmai am făcut-o.

Adrian CRÂNGANU