M-am tot gândit, am întors problema pe toate părţile, dar nici acum, când am început deja să-l scriu, nu m-am hotărât încă dacă până la urmă articolul ăsta o să apară sau nu. S-ar putea să muncesc degeaba la el şi la sfârşit să mototolesc foile dacă am să consider că nu mi-a ieşit ce-am vrut, de fapt, să spun. Până acolo mai e, însă, mult, iar cuvintele se ascund de mine parcă mai bine decât în alte nopţi. Poate că de vină e şi întunericul care s-a lăsat peste gândurile mele în ultimul timp.
Aşa cum tocmai am spus, eu sunt o pasăre de noapte, fiindcă de cele mai multe ori atunci scriu. E partea din viaţa mea când, singur şi în linişte, încerc să-mi ţin contabilitatea faptelor de peste zi, aşa că dimineaţa următoare mă trezesc uneori târziu, şi asta m-a făcut să am un respect deosebit pentru somn, şi nu doar pentru al meu, ci pentru al oricărui om. N-am trezit şi n-am să deranjez niciodată pe nimeni din somnul lui, fie el de odihnă, fie al raţiunii, dar mai ales din somnul de veci.
De aia ziceam că nu ştiu ce-am să fac până la urmă cu articolul acesta. Poate am apucat-o pe un drum greşit în timp ce toată lumea merge pe calea cea bună, dar mie mi se pare că, mai nou, morţii mor de două ori – o dată când dau ortul popii, şi încă o dată după vreo două săptămâni, când presa se potoleşte cu laudele şi ridicatul lor în slăvi. Nu am absolut nimic împotriva vorbelor bune spuse sau scrise despre cineva, însă doar atunci când le merită. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, poate de vină în toată povestea asta e şi îndărătnicia mea de a nu respecta cu adevărat decât prea puţine lucruri. Totuşi, când vine vorba despre eroi, de exemplu, uneori mi-e şi ciudă că, atunci când povestesc sau scriu despre ei, îmi tremură vocea şi mâna. În gât mi se pune un ghem în care se înnoadă un milion de sentimente, iar degetele îmi sunt cuprinse de cârcei, cum trebuie să fi avut soldaţii de pe front când apăsau pe trăgaci şi-şi împuşcau moartea în piept, devenind cei despre care o să ne-amintim mereu.
Acum, că mâna mi s-a descleştat de pe stilou, vreau să mai spun că am înţeles demult că, pentru mine, vremurile în care mergeam la nunţi s-au cam dus. Acum îmi mai omor timpul doar cu câte o înmormântare, şi aia din când în când. Şi, cum, în ultima vreme, mi-am îngropat câteva cunoştinţe, fiindcă prieteni cred că ar fi prea mult să le numesc, aş vrea să vorbesc un pic despre asta.
N-am să le spun numele, pentru că chiar nu contează, dar trei au fost cei pe care i-am cunoscut, pe doi dintre ei chiar foarte bine, iar când am citit în ziare despre moartea lor am crezut că e vorba de altcineva, de fiecare dată. Nimic din ceea ce ştiam eu despre ei nu mai stătea în picioare. Din mincinoşi şi îngâmfaţi, din oameni care înjurau cât era ziulica de lungă, care umileau şi nu se suportau nici pe ei înşişi, darămite pe colegii lor, din egoişti pentru care nimeni şi nimic nu conta, ziarele au făcut titani ai culturii şi politicii, filantropi şi semisfinţi, şi le-au ridicat statui înalte până la cer. Mai mult ca niciodată, presa nu a înmormântat nişte oameni, ci doar nişte articole pe care le-a scris mai demult despre ei. Unele pe care eu n-am avut răbdare să le citesc.
Cât despre mine, dacă n-o să am curaj să bag articolul în ziarul ăsta, atunci sigur, când o să mor, cu vreo cană de nectar sau un pahar de agheasmă în faţă, într-o noapte, dacă pe lumea cealaltă o fi existând aşa ceva, cu o pană de înger înmuiată în rouă, o să-l mai scriu o dată. Şi o să adaug şi cele câteva rânduri, bineînţeles neadevărate, dacă s-o găsi vreun coleg care să mâzgălească nişte cuvinte şi despre mine, cel care am fost.
Adrian CRÂNGANU