„La zâmbet cerul azi ne cheamă,

Sunt Paştile, nu plânge, mamă…”

Învierea lui Hristos nu e nici simbol, nici mit, nici produs al unor imaginaţii. Ci fapt. Şi de la acest fapt, afirmat de Evanghelie, pornim ca să înţelegem şi să ne explicăm nouă înşine realitatea ultimă, taina lumii şi adevăratul rost al existenţei omeneşti, Învierea fiind temelia credinţei noastre.

Nu comunitatea creştină a inventat Învierea, ci Învierea lui Iisus a dat naştere fenomenului creştin.

Este evenimentul crucial al omenirii, nucleul faţă de care se revendică toată istoria omenirii, şi cea trecută şi cea viitoare. În jurul lui Iisus Hristos se orânduieşte şi istoria poporului român, născut creştin, nefiind popor înainte de primirea lui Hristos în viaţa lui. Cele mai de seamă personalităţi ale trecutului nostru şi-au tras energia lucrătoare şi frumuseţea spirituală din Evanghelia Învierii Sale.

S-a spus că ideea Învierii ar fi fost rezultatul unor halucinaţii de natură emoţională sau isterică, un fel de compensaţie psihologică inversă, o reacţie împotriva deznădejdii care-i cuprinsese pe ucenici când îşi văzuseră visul mesianic nereuşit. Or, nu se văd nicăieri semnele unui fel de isterism colectiv, nici aşteptarea înfrigurată a declanşării unui anumit eveniment, de excepţionale proporţii. Evident, între prietenii lui Iisus domnesc tristeţea şi dezamăgirea, aşa cum vedem în scena celor doi ucenici ce se aflau în drum spre Emmaus, descrisă de Sf. Evanghelist Luca. Dar ei nu se aşteptau la niciun fel de răsturnare miraculoasă a lucrurilor. Dimpotrivă. Convinşi că nu mai aveau ce căuta la Ierusalim după tragicul sfârşit al lui Iisus, ei se întorc spre casă îndureraţi şi resemnaţi în faţa catastrofei inevitabile.

Scepticismul lui Toma nu a fost un caz izolat. În acea dimineaţă memorabilă, apostolii şi ceilalţi ucenici nu cred spusele femeilor care vizitaseră mormântul. Ei nu cedează decât în faţa evidenţei. Iisus recurge la gesturi concrete, cum e acela de a mânca împreună cu ei sau a se lăsa atins, ca să-i convingă că nu e vorba de o vedenie, nici de produsul unor fantezii febrile, ci de o realitate. Stă de vorbă cu ei cu aceeaşi familiaritate atât de bine cunoscută. Viu, dar într-o formă deosebită, apărând într-o modalitate de existenţă care nu cunoaşte obstacolul spaţial, nici impenetrabilitatea materiei şi opacitatea ei.

Credinţa în Înviere stă de acum ca punct precis de despărţire între concepţia spiritualistă, care deschide existenţei omeneşti un nebănuit orizont de lumină şi o introduce în sfera realităţilor suprafireşti, şi concepţia pozitivistă care o închide între graniţele înguste ale condiţiei terestre.

Credinţa în Înviere produce de fapt acea schimbare de axă a gândirii şi de orientare radicală a atitudinii existenţiale.

Pentru noi, creştinii, Iisus trebuie să stea în centrul gândurilor noastre, al sentimentelor şi aspiraţiilor noastre fundamentale. Dacă în sufletul nostru nu am încercat acea senzaţie de trezire la o realitate nouă în Iisus Hristos, înseamnă că acea credinţă nu acoperă decât zone periferice, secundare, de evlavie sau religiozitate. A fi creştin se reduce atunci la anumite practici exterioare, la păstrarea unor obiceiuri, la o seamă de gesturi rituale care nu angajează la nimic. Te închini, dar în fond ai rămas păgân, străin cu totul de ceea ce constituie centrul mesajului creştin.

Absolut totul, ziua, clipa, hrana, somnul, vorba, faptele, totul devine altfel când Iisus Hristos îşi ia locul firesc în viaţa noastră.

El, Înviatul din morţi Hristos, este Cel ce poartă viaţa lumii şi îi dă sens, El schimbă viaţa celor ce Îl primesc, în mod evident dându-le bucuria de a se şti şi vieţui ca fii ai lui Dumnezeu. Şi celor care umblă în rătăcire, departe de El, tot el le este viaţa în umbră, fără ca ei să ştie.

Evenimentul în sine cuprinde trei lucruri nedespărţite: învierea fizică a lui Iisus Hristos, învierea morală a apostolilor şi învierea socială a lumii întregi. Învierea fizică a lui Iisus explică învierea morală a apostolilor, iar aceasta pe cea socială a omenirii.

Dar este atâta gol încă şi atâta plin în casa veacului nostru, veac de vârf al unei lumi care-şi pregăteşte depăşirea… Gol şi plin, ca şi mormântul de pe Golgota după Înviere. Gol de Cel Înviat şi plin de darurile Lui care de două mii de ani înmiresmează dătătorul de viaţă mormânt.

Veacul nostru: gol de Cel Înviat din cauza depărtării în timp, şi plin de harurile Lui, care, ca o scânteie pe paie, a aprins focul ce încălzeşte şi luminează veacurile, cu voia sau fără voia nemuritorilor, muritori.

Pe drumul istoriei ce se realizează tot mai vertiginos, aluatul dospit în covata de făină a lumii văduvite de Iisus a devenit pâine, la frângerea căreia Îl cunoaştem pe Iisus şi El se face nevăzut. Îl cunoştem şi ştim că este El, dar ne facem totuşi că nu-L cunoaştem. Îl vedem, dar nu-L recunoaştem în răstignirea atâtor încercări: răstignit în calamităţi naturale, inundaţii, cutremure etc.

Deşi ne prefacem că nu-L vedem, ne prefacem că nu-L cunoaştem, El este mereu cu noi, vorbeşte cu noi, tâlcuindu-ne pe cale scripturile destinului uman. El intră şi azi prin uşile încuiate ale noastre şi ne umple de bucurie inimile, căci „în lumina Sa vom vedea lumina”.

Paştile aduc cu ele în fiecare an sfânta primăvară care îmbracă totul într-un veşmânt nou şi îndeamnă inimile spre idealuri noi. Şi dacă cineva nu înţelege mesajul pascal, atunci să gândească măcar la Iisus, care va lăsa să cadă din cer o lacrimă pe cuvântul „iubire”, acest sentiment cu dimensiuni infinite, spre a ne reintegra pe drumul firesc al istoriei noastre bimilenare creştine şi în context european.

Lumina acestei sărbători pascale să fie, pentru toţi cititorii acestui ziar, izvor de viaţă înnoită, de bunătate şi armonie, pace şi înfrăţire.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU