Despre ceea ce până mai ieri am fost convins că a fost o revoluţie, am tot scris, însă, fiindcă au fost atâtea de povestit, fiindcă atât de multe s-au întâmplat în acea săptămână neagră dintr-un decembrie pe care mi l-aş fi dorit alb, cred că niciodată nu m-am repetat. Am să mă străduiesc să n-o fac nici acum, după ce am aflat că oamenii care ţin balanţa Justiţiei au aşezat pe un taler teoria că totul n-a fost de fapt decât un banc prost, iar pe celălalt, gaura de la steagul tricolor, sub faldurile căruia şi-au dat viaţa 1.100 de eroi, adică nimic.

Şi-aş mai vrea să spun două lucruri. Primul ar fi acela că, dacă despre seara când s-a născut fiul meu, şi apoi dimineaţa când m-am dus la lucru cu o plasă plină cu sticle de băutură şi cum, în două ore, ne-am făcut praf toată echipa, îmi amintesc perfect, ei, bine, revoluţia o ţin minte altfel. O am întipărită, secundă cu secundă, în inimă, în minte, în urechi, în palme şi-n toate lucrurile cu care am putut s-o simt atunci. Al doilea aspect e că în decembrie 1989 numai ce împlinisem 27 de ani, adică cum e mai rău pentru cei care îmi spun, azi, că atunci militarii şi cei care au pus mâna pe arme ca să împuşte comunismul erau buimaci, adormiţi, nevricoşi sau speriaţi de bombe, şi au tras de nebuni unii în alţii. La vârsta aceea, mintea mi-era tânără şi goală, aş zice azi, fiindcă niciodată comunismul nu a făcut ceva care să-şi găsească un locşor, cât de mic, în ea, aşa că a absorbit totul cu o sete disperată.

N-am să uit, de pildă, niciodată, fiindcă n-am cum, dimineaţa de 22 decembrie 1989. Toată seara, până la miezul nopţii, strigasem în faţa Comitetului Judeţean de Partid din Reşiţa, pe urmă am plecat şi am ajuns în apropierea Unităţii de rachete care domina, de pe deal, oraşul. Dintr-odată, s-a pornit un foc demenţial de mitraliere, am numărat 12 guri de foc, iar gloanţele muşcau înfometate din zidul cazărmii. Dinăuntru s-a dezlănţuit iadul, militarii răspunzând cu toate armele pe care le aveau acolo, în afară de rachete. Au ţinut-o aşa toată noaptea şi, chiar dacă n-aveam cum să număr, cred că s-au tras atunci milioane de gloanţe. Când s-a luminat de ziuă, totul s-a oprit brusc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi ţiuiau încă în urechi împuşcăturile, când dinspre Caransebeş au apărut şase elicoptere. Nu ştiam de partea cui sunt, aşa că, pe moment, mi-am zis, pentru a treia oară în 24 de ore, că mi-a sunat ceasul. Elicopterele n-au avut însă treaba mea, s-au rotit deasupra Unităţii ca nişte păsări de pradă, şi după câteva minute au luat la tocat cu mitralierele dealul de unde noaptea se trăsese spre soldaţi. Au mai tras şi ele câteva sute de mii de cartuşe şi vreo 20 de rachete. După două săptămâni, când apele s-au mai liniştit, m-am interesat dacă au prins pe cineva sau au găsit vreun cadavru. Nimic… În Unitate doar murise un ofiţer, iar numele lui stă scris şi azi pe tabla care dă numele străzii unde a locuit mama: Cpt. Ioan Poptelecan.

Şi-aş mai putea să povestesc o mulţime de întâmplări, din care doar una-mi vine repede în minte – prietenul şi vecinul meu Costi, împuşcat în gât, probabil de un lunetist, în drum spre casă. Voia să se odihnească câteva ore şi pe urmă să vină, să-şi ia arma, şi să ne apere de comunism. N-a mai apucat…

Iar zilele trecute, auzind că Dosarul Revoluţiei a fost clasat, fiindcă nu există niciun vinovat, un ziarist, măcinat, bănuiesc, de propriile-i amintiri, a spus că e strigător la cer ce se întâmplă. Este! Numai că, din păcate, pentru români, cerul n-are urechi. Şi o să fie surd de-a binele şi în Dosarul Mineriadei. Punem pariu?

Adrian CRÂNGANU