Luna noiembrie îmi aduce aminte de imaginea unui băieţel ce strângea în mână o cheie.

Era sâmbătă seara. La vecernie a venit un băiat îmbrăcat neadecvat anotimpului. Faţa lui nu schiţa nicio urmă de tristeţe sau bucurie. Era pierdut într-o lume a lui. Absent faţă de tot ceea ce era în jur, s-a aşezat pe un scaun şi a rămas la slujbă. Din când în când privea spre cheia ce o ţinea strâns în mâna stângă. Poate nici nu aş fi observat cheia dacă băiatul nu deschidea câte o clipă pumnul ca să o admire. În momentul în care îşi pleca ochii spre cheia ce se pierdea în palma lui firavă, pe chipul lui se putea citi o urmă de melancolie. Era o cheie mică şi ruginită. E posibil să fi fost întrebuinţată de proprietarul ei pentru a deschide un lacăt.

La finalul slujbei, băiatul s-a apropiat de mine şi mi-a arătat cheia pe care o ţinea în palmă. Mi-a spus că acea cheie nu-i mai este de folos acum, dar o păstrează cu sfinţenie. Era cheia de la cutia lui cu jucării.

În urmă cu un an, a locuit la Galaţi. În urma inundaţiilor, a rămas fără locuinţă. Apa i-a luat şi cutia cu jucării. A mai rămas doar cheia ce o avea în buzunarul de la pantaloni. Părinţii lui s-au mutat la Caransebeş, la nişte rude. Mai târziu au închiriat o locuinţă. Ei merg la serviciu din zori şi până-n seară, în timp ce fiul lor rămâne singur. Nu mai are nici jucăriile care să-i însenineze copilăria. Singurul lucru ce-i amintea de fericirea de odinioară era o cheie. Acum, rătăcea într-o lume haotică. Nimeni nu-i dădea atenţie. Toţi se luptau cu greutăţile zilnice. Cheia era aceea care îi vorbea de o lume plină de cântec, fericire şi jucării.

Un adult, dacă zărea o astfel de cheie rătăcită printre lucrurile lui, ar fi aruncat-o, tratând-o ca pe ceva neînsemnat. De multe ori, o cheie, oricât de neînsemnată ar fi ea, are în spatele ei adevărate istorii. A deschis şi încuiat uşi, a fercat comori, păstrează amintiri, e o micuţă bucată de metal care, în cel din urmă caz, ar putea să fie prelucrată. O cheie ca cea a băiatului ar putea să trezească omul din frământările zilnice şi să-l facă mai responsabil şi mai sensibil. Doar aşa omul va reuşi să preţuiască fiecare clipă a vieţii şi va înţelege că adevărata fericire este alături de cei dragi, şi nu în deşertăciunea averilor lumeşti, bani, nume, glorie. Toate averile lumeşti vor rugini, sufletul nu va rugini niciodată.

Când omul găseşte cheia propriului suflet şi păstrează cu sfinţenie cheia sufletelor celor dragi, este cu adevărat bogat şi nu va trăi degeaba.

Pr. Ion TURNEA