În vremea ispitelor sau a nevoinţei spre Hristos, există o întrebare care produce multă liniştire. Această întrebare este în Ortodoxie firească şi îndreptăţită. Este firească pentru că înfăţişează lupta cu răul, luptă ce este mai mult decât o simplă împărţire între fapte (bune sau rele). Este îndreptăţită pentru că arată calea prin care se poate înfrânge răul. „Cine eşti, ispititorule?” este întrebarea cea mai potrivită să împiedice pe orişicine a călca pe urmele celui căzut!

Există în Scriptură câteva versete care vorbesc despre acest ispititor. Dintre ele, cel mai puternic verset este cel de la Petru:

„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).

Întregul verset străjuieşte adevăruri tari în ce priveşte natura, fiinţa şi lucrarea demonului. Construcţia te îndeamnă să treci peste acestea şi pare să evidenţieze doar latura morală a privegherii, a trezviei. Şi aici se arată frumuseţea şi greul Scripturii. Poţi recunoaşte uşor necesarul trezviei sufletului; poţi trece, la fel de uşor, peste rostul fundamental de a-ţi cunoaşte vrăjmaşul. Căci, Petru nu doar îndeamnă, ci descoperă chipul celui care ispiteşte. Iată cine este potrivnicul vostru… Aşa am putea traduce întreaga construcţie!

Avem aici o metaforă, mai înainte de alegorie; căci se ascunde altceva. Diavolul nu umblă purtându-şi paşii, nu este leu urmându-şi natura ş.a. Versetul este metaforă în sens dogmatic, unde aduce multă bună cuvântare.

1. Fiţi treji, privegheaţi…

Sfântul Apostol începe această descoperire a potrivnicului printr-un crescendo discursiv. Petru foloseşte o înlănţuire de verbe, toate la fel de sugestive şi toate legate de primul verb care iniţiază şirul. Această frază are două înţelesuri care trebuie reţinute: primul răzbate din construcţia frazei, al doilea din sensul cuvintelor.

1. 1. Sensul cuvintelor…

Fraza minimală porneşte de la verbul esenţial. A fi este verbul cel mai firesc vieţii. Imperativul plural este chiar mai sugestiv decât oricare dintre celelalte variante ale verbului. Aşadar, fiţi – fie că este poruncă, fie că este rugăminte; este chemare a firescului. Fiţi treji – este una dintre cele mai minunate combinaţii. A fi presupune o oarece trezvie, o stare de trezire. Treji şi nu adormiţi, adică plini de viaţă, plini de sens, plini de Hristos. Fiţi treji, pentru creştini, este o chemare la trăirea firească în Viaţă.

Privegheaţi – acest al doilea verb al frazei; stă în legătură cu primul. Ca să priveghezi trebuie să fii. Mai mult chiar, trebuie să fii treaz! Dacă ar fi să considerăm acest al doilea verb ca pe o întărire a imperativului fiţi treji, atunci am crede că Apostolul accentuează necesitatea de a ne desfăşura existenţa în umbra lui Hristos.

Dacă considerăm acest privegheaţi ca pe o continuare firească a lui fiţi treji, atunci partea a doua a frazei capătă alt sens. Prima parte sugera trăirea în Hristos. Privegheaţi, continuând această primă parte, ar însemna lucraţi viaţa în Hristos! Interpretarea aceasta trebuie pusă în paralel cu alte texte scripturistice, ca de exemplu: aşezarea lui Adam în grădina cea din Eden „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere 2, 15) ş.a.

Interpretările posibile conduc, în final, la două ziceri: trăiţi Viaţa! şi lucraţi Viaţa!

1. 1. …sensul construcţiei…

În al doilea rând, această construcţie (fiţi treji, privegheaţi…) sugerează, prin verbele ei, mişcarea. Mişcarea este la origine o caracteristică a vieţii, prin urmare şi a Dumnezeirii. Lipsa de mişcare (nu imuabilul!), ne-mişcarea, sau contra-mişcarea, este proprie diavolului. Imuabilul, Neschimbătorul Dumnezeu creează mişcare, iar demonul – „cel ce nu este” – ucide mişcarea, stând împotrivă!

Fără eforturi alegorice, fiţi treji, privegheaţi – poate fi şi o modalitate iscusită de a atrage atenţia asupra celor ce urmează să fie rostite; un fel de a propune meditaţia; poate fi chiar şi reamintire a rostului ascezei în viaţa noastră.

1. 1. …minimă concluzie

Fiţi treji, privegheaţi… deschide descoperirea unor adevăruri de mare frumuseţe dogmatică. Această primă parte a versetului evită să amintească despre demon, aminteşte despre cele ce stau în legătură cu Hristos… şi nu fără rost se procedează aşa! Oricum am privi acest început, recunoaştem aici înţelepciunea lui Petru: înainte de a vorbi despre potrivnic el ne aminteşte de obârşia noastră!

Şi, astfel, ne aşează sub ocrotirea Celui Bun…

1. …Potrivnicul vostru…

• Cine este ispititorul?

• Petru răspunde: întâi „potrivnicul vostru”!

Potrivnicul vostru este o sintagmă fericită pentru noi, românii. A fi potrivnic în limba noastră începe de la verbul „a potrivi”, trece prin forma „potrivit” şi se substantivizează. Drumul este extrem de folositor pentru meditaţie. Orice schimbare a valorii gramaticale este, pe drept, o mutare de sens. În cazul nostru verbul este acţiune, adică mişcarea de a potrivi; iar substantivul a devenit ipostas (un cineva). Acţiunea este doar o manifestare a persoanei, prin urmare, drumul de la verb la substantiv este un drum de la puţin la mult. Anume, se trece de la manifestare la manifestant, la săvârşitor.

Asemeni drumului pe care îl parcurge termenul de potrivnic este şi drumul pe care demonul prinde să se transforme în lume. Mai propriu spus, diavolul, devenit ne-persoană, este într-o continuă luptă de a se substantiviza! Or, o asemenea luptă este o iluzie. Căci, demonul nu poate deveni persoană prin alţii; el rămâne nimic. De aceea şi numele de potrivnic este oarecum ironic, demonul fiind condamnat să rămână o veşnică acţiune goală… un verb.

Potrivnic nu este cineva! Mai mult, dacă începe de la potrivit, atunci cu siguranţă că demonul este potrivit nouă! Potrivit nouă, adică diavolul creşte prin noi, prin păcatul nostru. Demonul creşte prin îngăduinţa noastră, se întăreşte prin acceptarea noastră; se măreşte stăpânirea lui, doar pentru că noi o primim. Este potrivit nouă, adică el este mic sau mare după cum noi îl hrănim. Diavolul creşte folosind mâinile noastre, făptuind prin noi drum către adâncul iadului.

Mai trebuie remarcat faptul că sintagma potrivnicul vostru îngăduie ideea că acest opozant este atât al fiecăruia în parte, cât şi al Bisericii – comuniune a noastră!

1. …diavolul…

Sfântul Apostol Petru întăreşte apoi: diavolul! Deci, potrivnicul vostru, diavolul…

Întreaga Scriptură menţine o legătură între diavol – potrivnicul, şi înger – slujitorul. În tonul Sfintei Cărţi, demonul este imposibil de conceput fără a face o analogie cu îngerul. Aceasta se întâmplă din două motive: întâi, diavolul a fost înger la început, iar al doilea, este mai uşor să vorbim despre cele pe care demonul le-a pierdut, decât despre ce este propriu-zis.

1. 1. Îngerii…

Îngerii au fost creaţi înainte de ziua a patra – vedem din Iov. Mulţi sfinţi, interpretând textul de la Facere 1,1, consideră că lumea nevăzută a fost creată înaintea celei văzute. Disputa teologică se arată şi astăzi destul de aprinsă, întrucât în baza textului scripturistic ştim doar că îngerii existau în cadrul celei de-a patra zile a creaţiei. Ce interesează însă, imediat, este faptul că îngerii au fost creaţi înaintea oamenilor. Rostul lor fiind acela de mesageri ai Cuvântului. Numiţi de Pavel duhuri slujitoare (Evrei 1,14), îngerii, asemeni oamenilor, sunt persoane. Întrucât imposibil este ca nepersonalul să vestească persoanei.

Persoana a fost definită de Boethius ca existenţă raţională a unui ipostas. Timpul a îngăduit adăugiri acestei scurte precizări. Astăzi, prin persoană înţelegem mai mult decât raţiune, înţelegem voinţă şi sentiment. Îngerul se bucură de raţiune şi mai departe de rost, de sens al existenţei. În stare netrupească, îngerul resimte raţiunea de a fi doar tangenţial. Anume, nu este stăpânit de instinctul nostru de a fi, ci ia aminte de el doar prin dialog cu omul. Pur şi neprihănit, timpul îngerului este continuu. El are viaţă veşnică aşa cum şi noi suntem chemaţi să o trăim în lumea de apoi. Are viaţă în Veşnicie, dar a fost creat!

Raţiunea fiinţelor netrupeşti este slujirea lui Dumnezeu, preamărirea. Partea voinţei este vie, după cum înţelegem din căderea lui Satan. Posibilitatea alegerii se cuantifică, dar în veşnicie, căci îngerul nu poate muri şi nu poate să îşi reformuleze crezul. Apăsat de ziua veşnică, alegerea îngerului este pentru totdeauna. Partea volitivă are, spre deosebire de noi, valoare desăvârşită.

Superior este îngerul şi în afectele sale. Superior în sensul că este nealterat: bunătatea lui este după icoana Creatorului.

1. 1. …deveniţi goi!

Îngerul este creat şi este personal! Căderea modifică, însă, existenţa îngerului. Satan se transformă din slujitor al Luminii, în obscuritate. Păcatul îl aruncă în iad, de unde tot ce îi rămâne este să răcnească asemeni leului. Cu alte cuvinte, în păcat şi depărtare de Dumnezeu, îngerul îşi pierde raţiunea existenţei, raţiunea fiinţei şi rostul său. Rămas fără mesaj, diavolul nu are ce vesti; rămas fără Creator, demonul falsifică creaţia. Dracul îşi transmite mejaul său care este nimic, îşi creează locul său care nu mai există.

Dacă îngerul este persoană, diavolul nu mai este şi nu mai poate fi!

1. … răcnind ca un leu…

Asocierea cu leul nu este întâmplătoare. Recunoscut ca rege peste animale, leul este simbol al celei mai instinctuale dintre fiinţe, a prădătorului! Cel aproape de Dumnezeu cade în instinctul cel mai de jos. Răgetul este doar o reprezentare plastică a foamei veşnice, a nevoii de a înghiţi. Diavolul răcneşte pentru că este disperat de foamea instinctuală pe care nu o poate satisface. O foame nu a fizicului, ci a rostului.

În popor, o sumedenie de proverbe şi povestiri par să surprindă ironic acest adevăr. Pentru popor, dracul este prost! Teologic, lucrurile aşa şi stau. Demonul este prost pentru că nu mai are raţiune. Raţiunea lui era Dumnezeu; fără Dumnezeu, diavolul este prost. Tocmai o astfel de prostie trecea Biserica Răsăriteană de până în secolele XII-XIII ca un al optulea păcat capital. Biserica condamna lipsa raţiunii şi a rostului, având exemplul celui care şi-a lepădat sensul existenţei.

1. … umblă, căutând pe cine să înghită.

Demonul este flămând şi caută să apuce, să înghită! Şi în ultima parte a versetului, Petru aşează subtil trei stări fundamentale ale diavolului. Este flămând, Satan, după propria lepădare. Alegerea îi refuză orice altă alegere chiar şi presupusă. Nu mai cunoaşte alt mod de a gândi, nu mai recunoaşte un alt mod de a-L vedea pe Dumnezeu. Este prins în marginile lumii pe care singur şi-o poate oferi. Or, nimic nu poate să îşi ofere el însuşi!

Caută spre deschiderea creaţiei divine. Demonul este nevoit să privească către libertatea altora. Imposibil să se mai manifeste ca persoană, diavolul caută manifestarea altora. Vine la om, unde caută intrare! Intrat în omul lui Dumnezeu, el duce persoana către ceea ce el însuşi este. Pedeapsa veşnică a foamei îl urmăreşte pe diavol şi când ispiteşte. Cel care îl personifică pe diavol devine nimic, îşi pierde raţiunea existenţei şi demonul îşi continuă căutarea.

Lucifer este sortit să piardă tot ce uzează pentru că e pierdut din sens, nu mai cunoaşte mărturisirea, nu mai ştie vesti. Ştie să aibă, ştie să uzeze, dar nu ştie să folosească pe celălalt. De aici îl numim şi (diavol) care posedă… Egoismul diavolului şi dorinţa de a stăpâni împing pe cel cuprins de păcat la chipul ispititorului. În mândria sa supradimensionată, diavolul pierde Chipul omului încercat de patimă!

De aceea, căutarea lui Satan este continuă, fără izbândă şi disperată. Oricât înghite, demonul tot nu se foloseşte. Nu învaţă nimic, nu păstrează nimic. Nimic este şi nimic rămâne. Faptul că înghite surprinde realitatea acestei stări: cuprinde pe celălalt şi îl pierde, dar nu simte gustul libertăţii, căci este nesăţios. Analogic, ne putem imagina un om hulpav care nu apucă să guste mâncarea de teama celor care mai stau la masă. Acest om nu se împărtăşeşte de arome, căci angoasa de a nu pierde acest gust răpeşte libertatea de a gusta. Aşa e şi diavolul! Caută plăcerea libertăţii, dar nu apucă să o simtă, pentru că el şi-a consumat alegerea. Demonul nu mai alege. Doar omul liber se poate ridica în numele demonului.

Demonul este nepersonal, caută continuu, este flămând şi încearcă să cuprindă tot. Încercarea lui de a deveni creator merge până la imitarea atotprezenţei lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol că diavolul „umblă„. Şi mai lămurit, Cartea lui Iov enunţă: „Atunci Domnul a zis către Satan:«De unde vii?», Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: «Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi jos»” (Iov 1,7; 2,2). Acest umblat pe pământ este un mers al cunoaşterii, al atotcuprinderii. Diavolul vrea să înghită tot şi peste tot umblă şi caută…

1. Înlocuind încheierea… o adresă

Ispititorul este îngerul golit de sens, golit de chip, de alegere, de libertate. Ispititorul este demon rătăcitor pe acest pământ în căutarea fiecărui chip, a fiecăruia dintre noi. Ispititorul este prin noi puternic împotriva comuniunii din Biserică. În mersul lui, el este aşteptare, este uzurpator al numelui nostru bun. În neatenţia noastră, răutatea lui poate prinde contur în fiecare om.

Când ne facem porţi ale răului în lume… noi suntem ispititorii şi el este noi! De aceea Petru continuă această zicere:

„Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.”  (I Petru 5,9)

Lucian BOT