Nu ştiu, dar nu cred că am văzut vreodată un film cu Steven Seagal care să mă pună pe gânduri sau măcar să mă facă să-mi amintesc de el a doua zi. Adevărul e că dacă într-o seară n-am avut altceva mai bun de făcut decât să mă uit la vreunul, cea mai lungă frântură asupra căreia am zăbovit nu cred că a fost mai mare de zece minute, timp în care, şi aşa, mintea îmi era în cu totul altă parte. Nu-mi place de el fiindcă e gras cu totul, e vopsit, plin de el şi e prieten la cataramă cu Vladimir Putin, şi nu-mi plac filmele lui pentru că pe el nimeni nu poate să-l bată în afară de Steven Seagal.
Aşa stând lucrurile în ceea ce mă priveşte, ar fi fost greu să mă impresioneze, câtuşi de puţin, venirea lui în România. Scriu totuşi despre el fiindcă a spus un lucru care a stârnit o mică furtună în amintirile mele, aşa că numai bine o jumătate de noapte am stat cu mâinile sub cap şi cu ochii pironiţi în tavan.
La un moment-dat, în drum, bănuiesc, spre locul unde trebuia să filmeze vreo cafteală, Steven Seagal, care până atunci trecuse prin noi ca prin brânză, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, de parcă pur şi simplu n-am fi existat, deci, deodată, s-a oprit şi s-a obosit să întrebe, cu o oarecare amărăciune, de parcă chiar i-ar fi păsat de ţara noastră, cum de-am ajuns aici. Adică în halul ăsta, cred că a vrut să spună. Pe urmă a plecat, din nou grăbit, să le mai care ticăloşilor din film vreo zece mii de pumni şi, eventual, să salveze omenirea, mai puţin România, care, în ochii lui, dar şi ai mei, e deja condamnată să se ducă pe copcă.
Primul şi cel mai cald motiv care mă face să cred asta e arestarea lui Guru Bivolaru, după o grămadă de ani în care a aberat sexual prin Suedia şi prin Franţa. Oricât ar fi de proşti miliţienii români, nimeni n-o să mă convingă niciodată că în 2002 maniacul le-a scăpat printre degete. Cu gândul la Steven Seagal, am tras concluzia că am văzut filmul cu Omar Hayssam, dar cu o altă distribuţie.
La tâmpeniile astea mă gândeam eu noaptea şi muream de ciudă că nu pot să dorm. Apoi, pe tavan, ca pe un ecran de cinematograf, a apărut roata aceea de caşcaval, tăiată în bucăţi colorate, pe care o dau la televizor când vine vorba de sondajele de opinie. Nu ştiu dacă mai ţin minte exact, dar triunghiul albastru, de 37 la sută, era al celor care au o părere foarte proastă despre partide, cel vişiniu, cu 36 de procente, era pentru românii cu părere doar proastă, şi nişte feliuţe erau pentru orbi şi surzi, probabil. Pe urmă au apărut nişte momâi, ca ţintele-piept în care trăgeam în Armată, din care nouă ziceau că nu mai au încrederte în politicieni, iar pe ultima probabil c-o lovise glonţul şi n-a putut să mai răspundă la întrebare.
Ţin minte că mă enervasem destul de tare, că m-am frecat la ochi şi am încercat să adorm pe burtă, dar după cinci minute m-am întors la cinematograful meu de noapte. Începuse filmul „Parlamentul”, o tragi-comedie cu cinci sute şi ceva de figuranţi, cel mai prost film pe care l-am văzut în viaţa mea. N-au lipsit din el nici ungerile cu mir, nici smiocăielile hoţilor ordinari, nici discursurile fanfaronilor cabotini, nici linguşeala trădătorilor, nici piciorul dezvelit al curvelor traseiste de pe Centura politicii, nu, n-a lipsit nicio secvenţă.
Târziu, înainte, probabil, să mă ia somnul, mi-au apărut pe tavan bebeluşii din Argeş şi cuvintele asupra cărora stăruia mereu Octavian Paler. El spunea, ori de câte ori avea ocazia, că în România se moare cu zile. Asta fiindcă trăim în noaptea minţii, aş adăuga eu.
THE END
Adrian CRÂNGANU
