Mi-am aprins o ţigară şi am deschis fereastra către un amurg târziu, rece şi ploios, de sfârşit de iarnă. Pe cerul de culoarea prunei coapte, ciorile, câteva sute, cred, împuşcau văzduhul cu ţipetele lor, în timp ce se îndreptau spre cei doi zdrahoni de copaci aflaţi în spatele bisericii, ca să-şi pregătească crengile de culcare. Şi gânduri negre, la fel ca fâlfâitul lor de aripi, au început să se zbată atunci în mine. Am închis geamul, dar era prea târziu, ţiuitul acela scos pe ciocurile mult prea lungi şi prea groase pentru capul de care erau prinse pusese deja stăpânire pe mine, laolaltă cu frigul.
M-am aplecat şi am luat de pe jos un ziar trântit acolo de curentul format atunci când am deschis fereastra, şi asta mi-a adus brusc aminte că trebuie să-mi scriu editorialul. Până la căderea nopţii, când îmi găsesc liniştea pentru el, aveam timp berechet, ba chiar mi-a fost teamă că n-o să am destule gânduri cu care să-l umplu, aşa că mi-am aprins o cafea şi-am pus la încălzit ţigara, aşa cum drăguţ a scris odată un prieten bun, care azi nu mai e. Poate că ciorile, despre care în unele culturi se spune că duc sufletele morţilor pe celălalt tărâm, să-mi fi amintit de el. Sau de vină a fost poate gândul că trebuie să scriu, acelaşi care ştiu că-l muncea zi şi noapte şi pe el, fiindcă era sigur că niciodată n-o să-i ajungă timpul, nici să-şi scrie toate cărţile pentru care s-a născut, şi deci nici să bea toată votca pe care şi-ar fi cumpărat-o de pe urma lor.
Azi ştiu că a avut perfectă dreptate, dar atunci când se întâmplau toate astea i-am mai răpit şi eu din puţinele zile care-i rămăseseră ca să scrie ceva cu adevărat bun. La urma-urmei poate că nici nu sunt chiar atât de vinovat, fiindcă el a venit, într-o zi, la mine la birou şi m-a rugat să-i dau ceva de lucru dacă pot. Stătea îngrozitor cu banii, iar eu aveam destulă putere la ziarul la care lucram atunci, ca să-l ajut. Ştiam ce-i poate capul, dar l-am trimis la ceva uşor, la un incendiu prăpădit, la o baracă. Două zile nu l-am mai văzut, iar într-a treia mi-a venit cu un fel de epopee pe vreo zece pagini, presărată cu fapte de vitejie, de parcă pompierii numai ce reuşiseră să stingă Vezuviul.
I-a pus, cu grijă, nuvela pe colţul biroului şi i-am spus că nu pot să i-o public în ziar. Până în ziua aceea nu ţineam minte să fi rănit niciodată pe cineva, şi n-aveam de gând să încep tocmai atunci şi tocmai cu el. I-am explicat că ziarul şi cartea se potrivesc ca nuca-n perete, şi i-am dat exemplul meu. Apoi i-am spus să nu-şi facă griji că nu e gazetar, fiindcă nici cei din jurul meu nu erau, în afară poate de doi sau trei. Uite, i-am mai zis, înainte, pe timpul comuniştilor, foarte puţini ajungeau ziarişti. Fiecare judeţ pregătea un candidat, întotdeauna doar unul, îl trimiteau la Bucureşti, la „Ştefan Gheorghiu”, iar examenul era cum nu se putea mai simplu – îi trimiteau ca pe oi în oraş, şi după trei ore de plimbare trebuiau să scrie un reportaj. Aia era proba de foc. Adevărul e că nu conta cum îl scriau, facultatea o terminau, oricum, toţi. Dar reportajul – i-am mai spus – şi editorialul, doar ele, te fac ziarist.
Azi cred că ultima parte nu i-aş mai spune-o, dar atunci am făcut-o, iar el a plecat cu inima cât de cât împăcată. Peste o săptămână a venit iar la redacţie, mi-a aşezat pe birou o foaie ruptă rău dintr-un caiet de matematică, m-a îndemnat să citesc poezia şi m-a întrebat dacă-mi place. N-a fost doar atât, pentru că, de-atunci, fără să-mi dau seama, mereu i-am avut titlul în minte.
Recitesc tot ce-am scris, împrumut titlul acelei poezii pentru editorialul de azi, fiindcă cred că se potriveşte, după care i-l dau înapoi, pe urmă sting patul şi mă bag, în sfârşit, în lumină.
Adrian CRÂNGANU