În această ediţie, prezentăm un fragment din memoriile învăţătorului Pavel Jumanca, în care eroul principal este o cioară crescută pe lângă ograda acestuia şi care, între timp, a devenit o adevărată vedetă pentru o parte a vecinilor, în timp ce, pentru cealaltă parte, a fost o sursă constantă de nemulţumiri. Clari – pentru că acesta era numele păsării – ştia să fie, deopotrivă, şi „linguşitoare”, dar şi „hoaţă”. (L.O. Roşu)

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii sunt reprezentanţi în izvoarele arheologice însoţiţi de animale, în mod cert acestea având un rol însemnat în apărarea, supravieţuirea, dar şi în viaţa spirituală a acestora.

În cele ce urmează, voi prezenta un fragment din memoriile învăţătorului Pavel Jumanca, în care eroul principal este o cioară crescută pe lângă ograda acestuia şi devenită o adevărată vedetă pentru unii vecini, sau o sursă constantă de nemulţumire pentru ceilalţi.

„Omul este singura creatură a lui Dumnezeu, care are suflet, care gândeşte şi este înzestrat cu sentimente de tot soiul”. Aşa ne spuneau teologii şi cărturarii de odinioară. „Pe om l-a creat Dumnezeu, ca să stăpânească lumea şi s-o folosească pentru sine, pentru binele său”.

Cât de greşită este această concepţie de viaţă din lumea aceasta! Căci tot ce trăieşte aici, toate fiinţele îşi au gradul de inteligenţă şi de simţire, potrivit felului lor de trai şi de perfecţiune… Au şi ele sufletul lor. Cine trăieşte în natură şi-i place să urmărească mai de aproape furnicarul de viaţă de aici, va putea să le vadă şi să le înţeleagă toate acestea, fără să fie savant sau măcar cărturar. Multe din vieţuitoarele necuvântătoare ale pământului sunt mai inteligente şi cu mai alese sentimente decât atâţia oameni, chiar cu situaţii sociale şi cu pregătire şcolară…

Aveam pe lângă casa noastră o cioară. O aduseseră copiii, dintr-un cuib de pe Dealul Mare. Nu zbura şi nici nu ştia să mănânce singură. I-am dat numele „Clari”. O hrăneam noi, mânca de toate. Când ne vedea, deschidea gura şi cârâia, cerând mereu mâncare. De la o vreme începuse să zboare. Se ducea pe casele vecine, se aşeza prin crengile pomilor şi venea s-o hrănim. Şi n-a mai plecat nici când se învăţase să mănânce; a rămas pe lângă casă. Învăţase să răspundă când o strigam, îşi cunoştea numele. Când o strigai „Clari”, răspundea de pe unde se găsea cu un „ca” puternic şi venea îndată jos. Era o cioară cenuşie, cu aripile negre, cioară de regiune deluroasă. Pe la noi nu se găseau ciori de cele negre, care inundă câmpiile….

… Clari era foarte „linguşitoare” şi „hoaţă”. Ni se aşeza pe umăr şi-şi freca capul de obrazul nostru, ciripind dezmierdător, încet şi dulce, ca-ca-ca-ca! Ştiam că vrea ceva, cere sau are intenţia să fure. Dacă nimeream ce voia şi-i dădeam, pleca mulţumită, dacă nu, continua cu linguşelile, până când îi reuşea să fure. Se ducea atunci pe coşul casei vecine, unde-şi depozita toate obiectele furate. În cazuri de aceste, o vreme nu se mai apropia de noi. O strigam, răspundea, dar nu venea. Era conştientă că făcuse rău şi se temea că va fi luată la răspundere.

Umbla în pâlc cu golumbii. Zbura împreună cu ei pe tot locul şi era un minunat paznic al tovarăşilor săi de zbor. Simţea uliul de la depărtare mare. Slobozea un cârâit puternic de alarmă şi aceştia într-o clipă se ascundeau pe sub streşini sau prin poduri. Ea se repezea în zbor pe deasupra curţii şi da năvală asupra vrăjmaşului cu cârâieturi ascuţite, alungându-l.(Va urma)

Laurenţiu OvidiuROŞU