Adrian CRÂNGANU
Dacă cineva m-ar întreba vreodată care e unul dintre lucrurile pe care le consider sfinte, cred că, înainte chiar de cruce sau de icoane, aş aşeza hârtia. Şi aşa i-aş şi răspunde. Asta poate pentru că am scris mult, şi am citit şi mai mult. Şi înainte, dar mai ales acum, în aşa-zisa eră a calculatoarelor, a internetului şi a tot ceea ce îndeobşte este cunoscut sub denumirea de spaţiu virtual. Îmi place cum sună, pentru că îmi plac literatura şi filmele SF, şi chiar foarte mult, dar aprecierile mele se opresc aici. Atunci când vreau să citesc ceva, şi, normal, să rămân cu ceva de pe urma acelei lecturi, prefer hârtia. M-am învăţat, şi nici nu cred că aş putea altfel, ca atunci când ochii îmi aleargă peste cuvinte, plăcerea să fie completată de un alt simţ, acela nu al pipăitului, ci al mângâierii paginii de carte ori de ziar.
Sunt demodat? Nu cred. Am schimbat mai uşor decât credeam vechea mea maşină de scris cu noul calculator pe care, acum câţiva ani, şefii redacţiei în care lucram atunci ne-au obligat să ne dactilografiem textele. Nu spun că n-am simţit o strângere de inimă, pentru că nu s-a întâmplat aşa. Dovadă că acea maşină se odihneşte acum, acoperită de o husă, în debaraua apartamentului meu. Probabil că între timp tuşul s-a uscat pe panglică, uleiul cu care erau unse tijele care legau clapele de litere s-a îmbâcsit de praf, însă sunt absolut convins că clopoţelul acela care anunţă sfârşitul rândului sună la fel ca în anii lui buni. Sună a redacţie.
Nu, nu cred că sunt demodat. Folosesc internetul aşa cum înainte răsfoiam dicţionarele şi enciclopediile, adică des, foarte des, şi îl găsesc mult mai bun decât tot ceea ce exista înainte în materie de informare. Sunt şi multe prostii acolo, dar, dacă ştii să cerni, ceea ce rămâne e aur curat. Iar eu adun,.zilnic, măcar câteva grame din el. Însă atât, şi nimic mai mult. Ca să făuresc bijuteria, îl prelucrez, iar asta o fac pe hârtie, cu stiloul în mână. Aşa am făcut de când mă ştiu: am scris întâi articolul, sau capitolul de carte, sau ce-o fi fost, mai întâi pe hârtie, şi abia apoi l-am copiat la maşina de scris ori la calculator. Pentru că am crezut întotdeauna şi am să cred mereu că alta e legătura dintre gânduri şi stiloul tăcut, decât între minte şi o tastatură la care trebuie să fii atent să nu greşeşti literele.
Nu mă consider demodat doar pentru că pur şi simplu nu-mi place să citesc un articol, ca să nu mai vorbesc de o carte întreagă, pe un monitor de calculator. Mi se pare mort şi rece, pe lângă pagina vie şi caldă a unei cărţi. Poate greşesc, dar eu aşa înţeleg lucrurile. Şi toate acestea le-am scris mai întâi cu stiloul, pe o foaie de hârtie, şi ţin nepărat să spun asta, ca urmare a unei discuţii pe care am avut-o acum câteva zile cu cineva care îmi spunea că presa scrisă şi de fapt tot ce înseamnă cuvânt tipărit se duce dracului. El cu asta se ocupă, cu vânzarea cărţilor, a revistelor şi a ziarelor, şi o simte mai bine ca nimeni altul. Lumea – spunea el – preferă să se informeze de pe internet. Cred şi eu, fiindcă acolo totul e pe gratis. Însă, mai spunea el, colegii lui vor să mişte lucrurile, să facă ceva. Probabil au să ceară autorităţilor să oblige publicaţiile on-line să perceapă o taxă sau un abonament pentru a putea fi accesate, ceea ce mie mi se pare perfect normal, pentru că ceea ce fac site-urile acelea e concurenţă mai mult decât neloială, dacă îmi e permis să inventez un temen nou în limba română. Fiindcă televiziunile şi radiourile o fac.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc, nu despre legi şi despre bani. Doar întâmplarea a făcut să ajung la ele. Eu am vrut doar să mă dumiresc dacă sunt sau nu demodat. Şi cred că nu sunt. Sunt poate doar un pic nostalgic. Iar amintirile pe care le-am aşternut până acum cu stiloul pe hârtie trezesc în mine dorinţa de a mă duce în debara, de a da jos husa de pe maşina de scris şi, indiferent cât praf s-a aşternut pe ea în anii în care n-am folosit-o, să bat cu un deget, pe o singură clapă, un rând până la capăt. Să fac să sune clopoţelul. A redacţie.
