În fiecare an la 15 noiembrie se lasă postul Naşterii Domnului, o perioadă de curăţire interioară prin rugăciune, milostenie, gânduri şi cuvinte frumoase, toate acestea împletite cu abţinerea de la anumite mâncăruri şi mai ales de la faptele rele. Acest post are în vedere pregătirea noastră pentru primirea pruncului Iisus în ieslea sufletului nostru, a Cărui prezenţă se face simţită mai ales prin Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu.
Având exemplul îngerilor, creştinii de pretutindeni aduc preamărire lui Dumnezeu prin colinde, vremea postului fiind o vreme a colindelor. Pentru că fiecare popor îşi are colindele lui, e bine să-L slăvim pe Dumnezeu în limba noastră, prin colinda românească, căci numai astfel ne arătăm atât dragostea faţă de Dumnezeu, cât şi pe cea faţă de neam, colinda românească făcând parte din tezaurul credinţei neamului nostru românesc.
În colindă ne întâlnim cu înaintaşii noştri şi cu credinţa lor în Dumnezeu pe care ne-au transmis-o şi prin forma aceasta de colind, ne întâlnim cu sufletul românesc al neamului nostru, care a primit viaţă şi a dăinuit prin hrănirea lui cu sângele harismatic de la Sfânta Liturghie, adică cu Hristos euharistic. „Colindele noastre cântă pe un Hristos care este al sufletului acestui neam. E un Hristos pe care poporul de pe malul Mării Negre, de la Dunăre şi din cetatea de munţi a Carpaţilor, L-a primit direct din spusele martorilor învierii Domnului, cum a fost, bunăoară, chiar Sfântul Apostol Andrei care a predicat în Dobrogea. Da, în colindă, mai mult poate decât în alte tradiţii ale satului, Hristos coborât din lumina Evangheliei, e îmbrăcat şi El în pitoreasca haină românească şi sălăşluit în ieslea sufletului nostru etnic. La noi, mai ales în sat, Crăciunul nu este numai praznicul Naşterii Domnului, ci, totodată, sărbătoarea naşterii neamului românesc“. (Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Credinţa strămoşească…,1998, p.17)
Colinda românească nu este o simplă cântare religioasă, ci una îngerească, menită să aducă cerul pe pământ: ea Îl coboară pe Hristos printre noi şi Acesta recreează lumea, dându-i strălucirea dintru început, prin prezenţa Sa toate umplându-se de curăţie şi fericire. Pentru câteva momente, casa fiecărui creştin colindat devine raiul din care nu ai mai pleca niciodată, după cum mărturisesc unele colinde. Astfel, colindatul devine un ritual sacru ce ni-L aduce pe Dumnezeu în casele noastre ca să ne sfinţească viaţa şi locuinţa. Curăţenia din casă, darurile de pe masă, aşa cum se puneau înainte – colacii, lumânarea de ceară curată sau o candelă aprinsă, tămâia şi paharul special de zile mari plin cu vin –, ne transpun, în prezenţa colindătorilor, în cadrul festiv al Sfintei Liturghii, când Duhul Sfânt sfinţeşte darurile de pâine şi vin, în vederea sfinţirii noastre.
Colindătorii dovedesc, astfel, că sunt purtători de har dumnezeiesc. În virtutea acestui har, ei aduc pace şi linişte în casă, aşa cum preoţii în sfintele lăcaşuri dăruiesc pacea credincioşilor şi în acelaşi timp îndeplinesc funcţia de propovăduitori ai credinţei, colinda, datorită învăţăturilor mântuitoare pe care le cuprinde, fiind o cateheză de mare folos duhovnicesc creştinului. Într-adevăr, în textele colindelor întâlnim multe din învăţăturile noastre de credinţă şi faptul acesta este explicabil dacă avem în vedere originea colindei româneşti. Fiind prelungiri ale cântărilor de la strană, e normal ca în ele să găsim referiri la texte scripturistice şi la dogmele Bisericii noastre, acestea fiind bine exprimate în întreg cultul nostru religios. Aceasta este, de fapt, valoarea colindei româneşti, anume că ea este document al credinţei noastre strămoşeşti, şi deci parte integrantă a Sfintei Tradiţii.
Preot Virgil-Constantin VOINEA
