Întotdeauna am fost de părere că adevărul trebuie ocolit doar atunci când poate ucide. Şi mai cred că, în orice altă împrejurare, chiar atunci când răneşte şi sufletul sângerează, e bine să fie lăsat să-şi facă treaba. Nu vreau să se înţeleagă de aici că-mi place să-l strig cuiva în faţă ori să mi se urle mie în urechi, ci doar că, atunci când nu mai există altă cale, nu are niciun rost să-l mai ascunzi. Fiindcă, chiar dacă rănile pe care le lasă dor, ele sunt preferabile oricând unei vieţi trăite în coma în care te scufundă minciuna. Am ales mereu cicatricile, somnului, dar aşa am crezut eu că e mai bine pentru mine. În plus, în măsura în care sunt lăsat, la fel procedez şi cu cei care-mi sunt apropiaţi şi pe care vreau să-i ajut.
Într-un loc, însă, s-ar putea să fi greşit. Am spus, şi nu doar o dată, despre români că sunt şmecheri, egoişti şi inculţi, că nu ştiu ce înseamnă cinstea, onoarea şi demnitatea, şi încă multe altele pe care n-are rost să le mai înşir aici, şi am fost tras de urechi pentru asta. N-am scris, însă, niciodată, nici măcar o literă împotriva poporului meu. Doar am considerat că e mai cinstit şi corect să-i arăt greşelile, decât să-l ridic în slăvi pentru prostiile pe care le face. Am procedat aşa fiindcă ţin la el, altfel m-aş fi numărat şi eu printre cele patru milioane şi jumătate de români, aceia care sunt pe ultimul loc în Europa când vine vorba de citit o carte şi care au ales să-şi lase ţara de izbelişte. Eu n-am vrut, de fapt, decât să-mi apăr poporul de el însuşi, dar tare mă tem că nu am reuşit şi, cu cât trece vremea, speranţele mele că am să izbutesc să îndrept lucrurile sunt tot mai firave.
Zilele trecute m-am întristat iarăşi, fiindcă asta fac atunci când nu mă pot supăra pe noi. S-a întâmplat pentru că, a nu ştiu câta oară, n-am fost de acord cu comentatorii sportivi şi, mult mai grav, probabil nici cu poporul român, în ceea ce o priveşte pe Simona Halep. Şi asta cu toate că, de când mă ştiu, şi atunci când am scris, şi atunci când am vorbit despre asta, am ţinut partea sportivilor, indiferent despre care dintre ei a fost vorba. Mi-a dat dreptul să fac asta tinereţea petrecută între cărţi şi mingi, între maşini de scris şi haltere şi toate aparatele care se pot închipui într-o sală de forţă. Ştiu perfect ce înseamnă să ţi se înmoaie genunchii, să simţi că-ţi explodează plămânii şi să vezi stele verzi sau negru în faţa ochilor de atâta efort. Îmi dă dreptul să scriu despre asta faptul că am pierdut în viaţă cam tot atâtea meciuri câte am şi câştigat, şi am învăţat câte ceva şi din victorii, şi din înfrângeri. Punctul meu slab e că n-am ajuns niciodată atât de sus încât să pot să pronunţ verdicte. Aş fi putut să spun în apărarea mea că n-am reuşit din cauză că am avut probleme la piciorul drept, dar adevărul e că, în sport, eu n-am avut idealuri, ci doar scopuri. Asta m-a făcut, probabil, să mă opresc la un moment dat şi să aleg calea scrisului.
Şi tocmai de-aceea, fiindcă ştiu mirosul transpiraţiei şi gustul înfrângerii, i-am apărat pe sportivi, chiar dacă mi-am ridicat o mulţime de oameni în cap prin asta. Pe Simona Halep însă nu pot s-o apăr, şi cu atât mai mult să-i cânt în strună, cât o fi ea de româncă. Pe mine, patriotismul nu mă orbeşte, ci mă face să deschid ochii şi mai mari. N-am să spun niciodată că nu e bună, fiindcă e, mai ales de câteva luni încoace. Pentru toată situaţia asta, însă, de vină s-ar putea să fiu eu, nu ea. Poate nu sunt eu în stare să-i citesc în mişcări bucuria de a juca, ci doar încrâncenarea de a nu greşi şi ambiţia nepământeană de a respinge orice minge, din orice colţ al terenului, chiar dacă pentru asta trebuie să alerge distanţa de la Pământ la Lună. Dar plăcerea de a juca – am învăţat asta nu demult – o întâlneşti doar în Liga a IV-a, în Campionatul judeţean, în curtea şcolii, pe terenurile închiriate cu ora, ori la cei care înţeleg că au destui bani cât să le ajungă pentru zece vieţi şi vor să trăiască sportul.
Altminteri, coma de care vorbeam e tot un fel de moarte. Dar una mai lungă.
Adrian CRÂNGANU
