Tabăra speologică din zona carstică Peştere – Maciova – Căvăran arată exact aşa cum te-ai aştepta să arate un loc care găzduieşte o astfel de acţiune, aşa că ne-a fost foarte uşor s-o găsim. De la Maciova, am luat-o pe drumul forestier care duce sus, la pădure, iar după vreun kilometru de hurducăieli am început să fim mai atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru. Eu în partea dreaptă, iar Daniel Boambeş, primarul comunei Constantin Daicoviciu şi „pilotul” maşinii de raliu, în stânga drumului. El a văzut-o primul: două corturi mari, cu umbrarele deschise, sub care se adăposteau cam toate obiectele de care ai nevoie într-o asemenea tabără – de la busolă la căşti şi lanterne, un laptop, compresor pentru umplut buteliile de aer comprimat, şi până la cutii de conserve, veselă de unică folosinţă, un ceainic, un borcan cu zahăr brun, sticle cu apă minerală şi hărţi întinse pe pereţii corturilor, toate erau acolo, într-o dezordine, sunt sigur, foarte riguroasă. Printre copaci se mai zăresc risipite nişte mogâldeţe – încă trei sau patru corturi mai mici, de diferite culori, care seamănă mai degrabă cu nişte fructe coapte căzute din pom.

În jur, îmi închipui că aşa trebuie să fi arătat natura în primele zile ale Creaţiei divine – cu totul şi cu totul sălbatică, într-o linişte de început de lume care-ţi răsuna, adânc, în urechi.

Lângă o masă de camping, pe scaune stăteau Iosif Morac, Radu Puşcaş, Adriana Naicu, Tiberiu Trif, Anca Daescu, Karina Wolf şi Ovidiu Ulucian. Cei mai mulţi sunt membri ai Asociaţiei Speologice Prusik din Timişoara şi au venit în tabără în urmă cu o săptămână, dar acum sunt puţini, fiindcă au fost zile, mai ales în week-end, când au venit aici şi 20 de speologi, unii chiar de la Bucureşti.

Cum vrem să mergem la Peştera cu Ţug, suntem inspectaţi rapid şi tot iute şi picăm examenul. Cizme de cauciuc aveam, însă restul nu era deloc în regulă, fiindcă acolo – ni s-a spus – nu se intră la costum şi cravată, pe care oricum nu le purtam, dar era un fel de a spune, şi o să înţelegem mai târziu de ce. Abia atunci am observat pe crengi, în jurul nostru, puse la uscat tot felul de combinezoane speologice şi hanorace şi blugi şi pantaloni de trening.

Pregătirile au mers repede. Tibi a îndesat într-o „banană”, un fel de săculeţ cilindric, impermeabil, căştile pe care urma să ni le punem pe cap în peşteră, Adriana şi-a umplut şi ea „banana” ei cu tot felul de minuni, şi am plecat în sus, pe Valea Maciovei, sau Valea Mare. Tibi, Adriana, Dani Boambeş şi, cu voia dumneavoastră, eu, Adrian Crânganu.

La început, drumul, despre care ni s-a spus că avea să dureze vreo trei sferturi de oră, n-a fost tocmai rău, adică era şi orizontal, şi uscat. Cu timpul, cizmele ni s-au afundat tot mai tare în noroi, iar mie, cel puţin, panta mi se părea că o să mă ducă direct pe Everest, aşa că mi-am promis solemn să reduc substanţial ţigările şi să mă ridic, de-acum, mult mai des de pe scaunul de la birou. În stânga noastră, de-a lungul pârâului, abia desluşim un zid de sprijin acoperit de muşchi verzi şi tragem concluzia că a fost construit cel puţin pe timpul Imperiului Austro-Ungar. În jur, miliarde de musculiţe şi alte gângănii bâzâie enervant şi mi se bagă peste tot pe unde găsesc un locşor, încât până şi-n suflet cred că mi-au intrat. În dreapta, câinele mare şi negru, cu urechi blegi, de la exploatarea forestieră, se uită la noi a milă goală, cu capul aplecat într-o parte.

Micul nostru grup expediţionar înaintează însă voiniceşte, prin noroiul care cel puţin mie mi se pare că ne-a ajuns până la urechi. Probabil, faptul că eu merg totuşi cu frâna de mână trasă o face pe Adriana să ne amintească, nouă, celor doi speologi de ocazie, că, în misiune, din echipă fac parte cel puţin patru oameni, adică exact atâţia câţi suntem şi noi. În caz de accident, unul stă cu rănitul, iar ceilalţi pleacă după ajutor. Doi, fiindcă, dacă unuia i se întâmplă ceva, măcar unul să ajungă la capătul drumului. Schimb priviri pline de înţeles cu domnul primar şi ne vedem mai departe de drum.

Ca să-mi mai trag un pic sufletul, după câteva sute de metri, mă prefac că-mi verific telefonul mobil. Ioc semnal, dar nici nu-i de mirare. Probabil că disperarea mi se citea pe faţă, fiindcă, domolind puţin ritmul, Tibi începe să spună povestea Peşterii cu Ţug, scrisă chiar de el. „Anul trecut, pe 8 februarie, am făcut o explorare de exterior. Era zăpadă şi am coborât în vale, unde am văzut o adâncitură. M-am apropiat, am văzut că e vorba de o gaură şi am intrat. A fost o întâmplare. I-am pus numele de Ponorul cu Ţug fiindcă la intrare e curent, iarna trage aerul în interior, iar vara suflă cu răcoare afară. Atunci, la început, am încercat să intru, am băgat picioarele până la genunchi, apoi am venit din nou cu o maşină de spart piatra şi am lărgit gaura, după care am intrat. Anul ăsta am venit cu colegii s-o cartografiem. Sunt foarte multe formaţiuni frumoase acolo, dar se ajunge destul de greu la ele”.

Peste câteva ore, dar nu cred că e cazul să se ia cineva după aproximările mele, undeva în stânga, printre tufe, am zărit o deschizătură în stâncă. Ne-am apropiat, ne-am schimbat hainele cu unele care puteau fi foarte bine aruncate la ieşire, ne-am aşezat pe cap nişte căşti, cu o lanternă mare în frunte şi altele două, subţiri, în lateral, ne-am luat mânuşile şi aşa, arătând ca nişte Terminatori, am bătut la poarta dealului, şi el ne-a primit în casa sa. 35 de ani au dispărut ca prin farmec şi m-am trezit din nou soldat prost la Sighet, exersând „târâşul” la Poligonul din Vadul Izei. După vreo 20 de metri de mers de-a buşilea pe coate şi genunchi, am putut să ne ridicăm, dar nu pentru multă vreme. Nici nu m-am îndreptat bine de spate, că am repetat figura din nou, dar a meritat.

Încercam să leg ceea ce vedeam de cele spuse de Radu în tabără, în instructajul de cinci minute pe care ni-l făcuse înainte de plecare. Ne aflam într-una dintre cele 26 de peşteri din zonă, cu o lungime estimată de aproximativ 2 kilometri. Mi se spusese ceva de un curs subteran de apă, şi iată-l la picioarele mele, spălându-mi noroiul de pe cizme. Înaintăm cu grijă. Peştera şerpuieşte, senzaţia dată de meandrele săpate în marno-calcare, dacă ţineam eu bine minte spusele lui Radu. Din loc în loc, broboane de sudoare curgeau de pe frunţile pereţilor, iar dantela stalactitelor m-a lăsat de câteva ori cu gura căscată. Din loc în loc, tavanul se înălţa până la cer, şi lateral am văzut galeriile fosile, în care nu mai curge apa. Într-un colţ am zărit şi grămăjoara de oase de Urs de Peşteră, Ursus Spelaeus, animal care a trăit acum 20.000 de ani prin părţile noastre, o mostră fiind ridicată pentru studiu de un paleontolog chiar cu o zi înainte de vizita noastră. Peştera, aşa cum fuseserăm puşi în temă, se termina printr-un sifon explorat, sau „plonjat” de Tibi, care însă se înfunda, fiind colmatat cu pietriş şi nisip.

Intenţionat am lăsat pentru la urmă „comoara” din Ponorul cu Ţug, o formaţiune din „calcit destul de curat”, căreia Dani Boambeş i-a spus „Moş Crăciun”, Tibi a botezat-o „Conopida”, iar eu am ridicat-o la rangul de „Rochia albă de mireasă”.

În tabără, Radu îmi povesteşte de ce se află, de fapt, pe Valea Maciovei: explorarea şi cartarea Ponorului cu Ţug şi a Peşterii Zânelor, descoperită şi botezată astfel de Tibi, în urmă cu trei ani, lângă satul Peştere. Îmi vorbeşte mai mult despre a doua, fiindcă pe prima am văzut-o. Până nu demult, cu cele 15 sifoane ale ei, a fost unică în România, şi a fost detronată de o peşteră cu 18 sifoane, descoperită recent tot în Caraş-Severin, în zona Cărbunari – Cheile Nerei. Îmi pune pe laptop şi un filmuleţ cu ea, care face ţigara să se consume singură în scrumieră. O sting când pe ecran apare cea mai lungă stalactită din România, nu mai groasă decât un deget, care măsoară 128 de centimetri, e albă şi translucidă, stă între câteva zeci de surori agăţate de tavan şi pare teleportată dintr-o altă lume, mai bună şi mai frumoasă decât a noastră.

În maşină, în drum spre Caransebeş, ţinând în poale excelentul album de fotografii „Dincolo de lumină”, din care Radu Puşcaş ne-a dăruit la plecare câte un exemplar şi mie şi domnului primar, gândul mi se-ntoarce la „Rochia albă de mireasă” şi simt două strângeri de inimă. Prima, fiindcă ştiu de pe-acuma că o să fac o şmecherie şi o să dau reportajului un titlu comercial, care are doar în prea mică măsură legătură cu conţinutul articolului, asta ca să atrag cititorii, şi a doua fiindcă a trebuit să las Rochia acolo singură, în întuneric, poate pentru câteva mii de ani sau poate pentru totdeauna.

Adrian CRÂNGANU