Pe vremuri, când lucram la un alt ziar şi eram secretar de redacţie, o funcţie pentru care consideram că sunt total nepregătit, fiindcă la vârsta aceea mă copleşeau pur şi simplu complexitatea lucrurilor pe care le aveam de făcut şi răspunderea care îmi apăsa pe umeri după ce-mi puneam, pe manuscris, semnătura alături de cea a autorului articolului, aşadar acum vreo 20 de ani mi s-a întâmplat să citesc o propoziţie atât de trăsnită încât o ţin minte perfect şi în ziua de azi. Ca să se înţeleagă însă mai bine ce am de gând să scriu în continuare, trebuie, cred eu, să spun câteva cuvinte, nu multe, despre ceea ce înseamnă şi ce face un secretar de redacţie la un ziar.
În primul rând, el e creierul şi ceasul redacţiei. Nimic nu intră în ziar, nici măcar o literă sau o virgulă, dacă nu e citit de el şi aprobat, printr-o semnătură aşternută sus, în stânga manuscrisului care conţine articolul, lângă semnătura autorului. Asta, pe lângă altele, înseamnă că răspunde pentru ceea ce apare în ziar în aceeaşi măsură cu cel care le-a scris. Apoi, el aşează articolele în pagini, el le gândeşte, la pagini mă refer, în aşa fel încât să placă cititorului. Pentru asta, trebuie să respecte vreo 80 de reguli numai de el ştiute, de pildă să nu apară poezia lângă fotbal şi nici poliţia alături de biserică. Pe urmă vin pozele, şi tot el le stabileşte şi mărimea, şi locul. Cititorul nu ştie nimic din toate astea, dar, dacă îi place cum arată pagina la prima vedere, înseamnă că secretarul de redacţie şi-a făcut treaba. El e mecanismul nevăzut al ceasului care face să se învârtă reporterii ca ţagărele, şi nu redactorul-şef.
Cam atât despre ceea ce eram în urmă cu 20 de ani… Şi cum trebuia, deci, să citesc fiecare articol şi ştire în parte, la un moment-dat mi-a apărut sub ochi propoziţia „Pe pereţii halelor, supravieţuiesc răposatele lozinci comuniste”. Am crezut că nu văd bine, aşa că am citit iar şi iar, până m-a apucat râsul. L-am chemat la mine pe autorul articolului – în paranteză fie spus, azi un ziarist excelent, dar pe vremea aceea eram amândoi tineri, zăpăciţi şi nesăbuiţi – şi i-am arătat ce prostie fusese în stare să scrie. Şi-a dat o palmă peste frunte, l-a bufnit şi pe el râsul, a luat de pe biroul meu un caiet din acela mare, căruia, pe vremea aceea, îi ziceam studenţesc, şi pe prima pagină a scris tâmpenia cu lozincile. Atunci am hotărât, împreună, ca în continuare să trecem, adică eu să trec, toate inepţiile pe care le descopăr prin texte, iar comorii de prostie să-i spunem Caietul cu Perle. Aşa am şi făcut, iar în câţiva ani am umplut, dacă-mi amintesc bine, vreo 15 pagini scrise mărunt.
Eu eram păstrătorul tezaurului de năzbâtii scrise, îl ţineam în sertar, închis cu cheia, şi i se dusese faima într-atâta încât, atunci când în redacţie veneau musafiri mai simandicoşi, aceştia erau serviţi cu cafea, cu whisky sau ce altceva mai voiau să tragă la măsea, şi neapărat cereau să li se aducă şi Caietul cu Perle. Cei mai mulţi lăsau la o parte eticheta şi băţoşenia şi pur şi simplu nechezau de râs. Adevărul e că unele propoziţii sau fraze erau de-o tâmpenie monumentală. Chiar şi eu, deşi le citisem şi răscitisem de sute de ori, râdeam de ele de fiecare dată. Şi mai ceva: nimeni nu s-a supărat, niciodată, că alţii râd de prostiile scrise de ei. Cel mai adesea eram întrebat dacă „perlele” au şi apărut în ziar. Li se explica întotdeauna oamenilor că nu, că, după ce le copiasem în caiet, le corectam eu, că de-aia eram secretar de redacţie şi că rolul meu era tocmai acela de a cenzura prostia omenească.
Azi nu mai sunt secretar de redacţie, am depăşit faza aia, dar Caietul cu Perle l-am păstrat. Coperţile sunt uzate, iar paginile au colţurile îndoite de la atâta răsfoit. În seara asta, după mult, foarte mult timp, l-am scos din dulap ca să operez câteva modificări în el. Adică am să tai ultima propoziţie scrisă acolo, „Rădăcinile corupţiei sunt adânci şi totodată înalte”, şi am să adaug alta: „Majorarea salariilor medicilor şi profesorilor să se facă din creşterea economică”. Asta păţeşte parlamentul dacă n-are secretar de redacţie…
Adrian CRÂNGANU
