Pentru mine, singurele zile libere din an sunt cele dintre Craciun si Revelion. Uneori, câteva înainte si poate câteva dupa. Depinde cum cad sarbatorile. Atunci ma odihnesc si eu, dupa un an în care sâmbetele si duminicile în care nu am lucrat le pot numara pe degete, fiindca e singura perioada când accept oboseala si o las sa ma copleseasca. Starea asta are si ceva bun în ea, fiindca ma las în voia ei, dus de ea ca de un curent blând si caruia totusi nu i te poti împotrivi. Iar mie chiar a ajuns sa-mi placa sa ma las purtat asa.

Lucrul pe care îl fac cel mai des în zilele libere de care vorbesc e sa ma plimb. Nu intru în magazine, ma uit doar la vitrine sau privesc oamenii, simplu, fara încordarea ziaristului care-si compune în cap cine stie ce articol sau se chinuie sa tina minte vreo fraza pe care, ajuns acasa, o si asterne pe hârtie ca s-o foloseasca mai târziu. În zilele astea vreau sa spun ca ma simt liber, cu adevarat liber. De-aceea poate si vad lumea un pic altfel decât de obicei: nu mai frumoasa, asta nu pot s-o spun, dar mai calma si mai linistita, da.

Asa o priveam si cu vreo doua sau trei zile înainte de Anul Nou, atunci când am vazut pe o banca, singur, cuminte, cu palmele pe genunchi, pe cineva care odata, acum multi ani, mi-a fost drag. Se uita în lungul trotuarului, dar ori nu m-a recunoscut, ori mai degraba nu m-a vazut. Privirea lui, senina si limpede, trecea pe lânga oameni. Era netuns, nebarbierit si foarte murdar si, spre rusinea mea, m-am bucurat ca nu m-a oprit. Când am fost sigur ca am scapat, mi-am mai domolit mersul si chiar am tras cu coada ochiului în urma. Statea tot asa cuminte si senin ca în ziua în care l-am cunoscut si m-am hotarât sa-l ajut. Secretara îl trimisese la mine, pe vremea aceea eram redactor sef-adjunct la alt ziar, iar el mi-a întins, sfios, cinci sau sase caricaturi facute în tus. Nu mai vazusem în viata mea ceva mai frumos, si ca desene, si ca idei. Erau, cu adevarat, exceptionale. M-a rugat sa îl ajut daca pot, sa gasesc o smecherie sa poata primi bani pe ele. Am vorbit cu sefii mei si i-am convins sa-l luam colaborator si sa-i publicam o caricatura pe saptamâna. Ceva m-a facut însa sa-i spun lui ca aveam nevoie de o rezerva, în caz ca, cine stie din ce motiv, vreodata nu poate sa-mi aduca desenul la timp. Mi-a promis ca a doua zi o sa mai vina cu câteva, sa am zece bucati, ca sa fiu sigur. Câteva ore dupa ce a iesit, în birou a plutit un miros ascutit de bautura… Iar pe el nu l-am mai vazut decât peste câtiva ani, pe strada. El nu m-a observat. Nici n-avea cum.

Întâmplarea asta, cu un talent urias risipit în nimicuri, m-a dus cu gândul la alta. Acum vreo luna, la o cafea, cineva mi-a povestit ca la un moment dat i-a trecut prin cap sa scrie o carte despre ratare. S-a hotarât atunci când a întâlnit o fata cu o voce extraordinara, care, din pacate, nu voia decât sa imite marile cântarete si nimic mai mult, si un artist – scriitor sau pictor, am banuit eu, fiindca n-a vrut sa-mi dea amanunte – al carui talent era direct proportional cu dorinta de autodistrugere si care bea în fiecare zi pâna facea pe el.

Apoi m-a întrebat daca înteleg de ce, cu toate ca e loc pentru toti sub soare, atât de multi prefera sa stea la umbra. I-am raspuns ca odata, demult, am luat si eu toporul în mâini si-am vrut sa tai padurea. N-am reusit însa sa dobor decât un singur copac.