(Amintiri în versuri)
Volumul a apărut la Editura TIM din Reşiţa, sub egida Reuniunii Cultural-Ştiinţifice ASTRA Oţelu Roşu. Un dor de gravitate readuce poezia lui Dorel Unguraş Ungurianu în contextul concret al inventivului cu delicii. După o dominaţie a sacrului, creaţia umană explorează profanul. Pe o claviatură largă, natura se împleteşte răsunător. Peisaje, icoane răzleţe, detalii intime se înşiră într-un caleidoscop pitoresc şi delicat.
Copilăria – imens capitol investit în timpul trecut – este fluviul cel mai vast, cu cei mai mulţi afluenţi. Ea întreţine în lume basmul, gingăşia, zâmbetul. Este universul aparte în care se zideşte, poate inconştient, miezul preocupărilor de mâine. Şi toate acestea se petrec foarte ciudat, în succesiuni rapide sau lente. Uneori îţi cânţi fericirea, la fel ca primăvara simfonia, alteori eşti predispus la melancolie: „Nu riguros, dar nici absent,/ Căci în al vieţii greu torent/ Găsesc un adversar patent: melancolia”. (Melancolie).
Şi poezia trece mai departe, plutind sau călcând în vârful degetelor sau mărşăluind, când narcisist, când cu pofta de autodistrugere asupra uneltelor copilăriei: „Noi, copiii din Zăvoaie,/ În noaptea ce a urmat,/ Avându-l pe Lică în frunte,/ Ne-am dedat la devastat,/ Am găsit în jurul gropii/ Material de construit,/ Grinzi şi scânduri ghiluite,/ Corni şi scoabe de-ntărit”. (Coliba subterană).
De multe ori, senzaţia inundă tărâmurile obscure ale memoriei, trezind subconştientul. Casa părintească, meleagurile natale, locul celor mai frumoase amintiri, te pot întâlni oriunde. Şi, atunci, dacă lacrimile nu-ţi curg pe obraji, îţi curg în suflet.
Când pleci de lângă această copilărie care mereu îşi cere drepturile, chiar dacă ai vrea s-o laşi la bagaje, s-o faci uitată, ea face parte din tine. Te leagă de ea râul, florile, iarba cu miros de stele, de soare şi cântec românesc.
Gândurile poetului alunecă în urmă, la anii când ochii săi înregistrau acele frumoase tradiţii ale micului orăşel în care a copilărit, ale pământului natal, ale părinţilor: „E-un zid format din amintiri tăcute inocente,/ Când s-a făcut, eu încheiam a viselor procente,/ Digul e lung şi tot păşesc, maturul se grăbeşte,/ Oftând la fiecare pas: «Copilăria nu mai este…»”. (Digul).
În continuare, descrie povestea lui Miteluş şi a lui Moş Luleac, care-i alerga până la trecerea „Taifului”, pe motiv că turma i-a fost împrăştiată de către câinele-lup Lida, ce-i însoţea.
Fiecare loc al vetrei e un cântec veşnic viu, răspândind o nestăvilită sete de viaţă: „Se întâmpla într-o primăvară, numai bună de zburdat,/ Toţi copiii din Oţelu, pe un câmp ne-am adunat./ Unii erau de la blocuri, alţii de prin Gai veneau,/ Din Ohaba, de la Gară, din Zăvoaie, Colonie, de pe unde locuiau”. (Războiul).
În versurile sale, formelor despletite le urmează altele. Se dau nume şi denumiri clasice şi romantice, scapără spade polemice, denunţând epigonismul şi teribilismul.
Orice om matur are o lungă poveste de viaţă, un trecut plin de evenimente importante sau banale, de întâmplări înregistrate conştient sau inconştient.
Versurile lui Dorel Unguraş Ungurianu sunt o confesiune adresată paginii albe, unde fiecare rând aşternut reprezintă o amintire, un fragment de frumos, de viaţă trăită la temperatura posibilului.
Admirăm la acest om patima adevărată şi nestinsă pentru cultură, trăirea curată a acesteia. Dar mai ales împlinirile sale, adică deosebita dexteritate de a transforma poetic tot felul de întâmplări şi situaţii, chipuri frumoase, conflicte, stări din lumea contemporană.
Prin versurile sale, autorul ni se înfăţişează cu neastâmpărul anilor săi de căutări, dar care are meritul de a lega tainic un trecut mişcător, de un prezent plin de viaţă, în perspectiva unui viitor senin.
Un gând de recunoştinţă pentru Dorel Unguraş Ungurianu şi pentru strădania sa materializată în acest volum de versuri. Sperăm ca această apariţie să fie răsplătită cu atenţia cititorilor.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
