Destinaţii de vacanţă

Corsica – Perlă a Mediteranei

Întotdeauna am fost pasionat de necunoscut, iubitor de largi orizonturi. Toată viaţa am fost un „jefuitor de frumuseţi”.

Omului ieşit din Balcani, Marea i se relevă ca o sărbătoare stupefiantă, un ritual dionisiac, în care răsăritul înseamnă fericire şi apusul incertitudine. Valurile primesc aripi. Nu mai e Marea pe care navigau galerele şi piraţii, ci nesfârşitul ocean al iubirii divine. De aceea, dunga Mării în adâncul orizontului îmi pare o poartă care duce în afara lumii, iar vuietul valurilor – un ultim lucru pe care îl împrumutăm de la ţărm.

Nava ne aşteaptă primitoare la chei. Încerc aproape un sentiment de uşurare când intru în cabina pe care o închiriasem. Las la o parte, ca pe o grea povară, toate impresiile culese într-o singură zi, coborând din Tirolul austriac spre Udine, Padova, Florenţa şi oraşul-port Livorno.

Ancorele îşi iau şi ele locul cuvenit în huruitul lanţurilor grele. Încep manevrele de plecare. Frumoasa şi impresionanta noastră navă se desprinde cu eleganţă de chei şi cu viteză redusă se îndreaptă spre ieşirea din rada portului Livorno.

Mediterana ne primeşte simplu, fără emoţie, de parcă ne aştepta demult. Puntea navei, ca de obicei, invadată de sute de turişti, olandezi, germani, polonezi, aflaţi în vacanţă pe această vilă plutitoare.

Ne îndepărtăm încet de ţărm, răspunzând saluturilor celor rămaşi acolo. În faţa noastră, Marea îşi etalează generoasă întinderile de apă. Pământul a rămas undeva departe, scufundat dincolo de linia orizontului.

Soarele, care asfinţise deja, a lăsat după trecerea lui cerul îmbujorat. În depărtare, portul Livorno îşi desena profilul în purpura palidă a asfinţitului. Nimic nu mai aminteşte de trecut. Istoria stă de acum îngropată sub cheuri şi macarale.

Ne apropiem tot mai mult de miezul nopţii. Din Marea de cristal ţâşneşte o Lună ca un disc enorm, scăldând totul într-o imensă baie de lumină. Navigăm în noapte, însoţiţi de briza binefăcătoare. Lumina Lunii se schimbă treptat, ca într-un panoptic cu imagini vii. E foarte cald. Suntem în plină Mediterană, acest vast imperiu albastru sau verde-vineţiu, care a înfricoşat şi a atras întotdeauna pe elini, purtându-i pe valurile sale spre aventuri şi fapte glorioase, dar tot ea le zdrobea corăbiile pe vreme de furtună, izbindu-le de stânci şi învălmăşindu-i în giulgiul nemăsuratelor genuni.

Zorii celei de-a doua zile oferă la orizont priveliştea Insulei Corsica. Facem cunoştinţă cu peisajul acesteia prin intermediul oraşului-port Bastia. Este un pământ mai puţin darnic decât pare, acoperit de cupola cerului safiriu, scăldat de Marea veşnic albastră, pe care a rătăcit cândva Ulise; locuri şi oameni de care ne simţim legaţi şi noi, prin destinul istoriei noastre.

Pădurile de măslini, în bătaia puternică a soarelui, par de argint. Siluetele arborilor de plută şi ale palmierilor se ridică în întâmpinare, vestindu-ne o altă climă. Pe suprafeţele vaste se întind culturi de viţă-de-vie. Mireasma lămâilor şi portocalilor o simţim în nări amestecată cu mirosul sărat al Mării şi izul de alge.

Insula poartă pecetea unor amintiri ale căror timpuri se pierd învăluite în istorie. Pe aici s-au perindat fenicienii, grecii, etruscii şi siracuzanii, cartaginezii, romanii şi bizantinii, dar mai ales piraţii…

Situat la 170 de kilometri de coastele franceze, acest munte în Mare se înalţă brusc şi înţeapă cerul cu piscurile sale culminante de 3.000 de metri altitudine. Este un pământ al contrastelor, căci totul se îmbină armonios: un cap cors cu coastele abrupte, în care apele albastre şi boscheţii verzi se pătrund. Munţii severi, îndulciţi de verdeaţa ce-i înveleşte; torenţi tumultuoşi, care-şi termină cursul în liniştite lacuri; oraşe şi porturi active, aşezate în apropiere de sate în calm pastoral. Fiecare vale are pitorescul ei. Fiecare oraş este o capitală. Vechii greci o numeau „Insula Kalliste”, care se traduce „cea mai frumoasă”.

Mediterana, imensă şi nesfârşită, îşi ţese pe mal, cu aceeaşi aristocratică indiferenţă, horbotele de spumă şi alge saturate pe zeci de plaje. Simpla ieşire la ţărmul Mării dă iluzia călătoriei spre desăvârşire. Marea aşteaptă să i se încredinţeze nostalgia muntelui şi a piscurilor. Nesfârşită şi nepotolită, e ca o chemare irezistibilă.

Cântecul corsican te pătrunde şi vine deodată prin aerul irespirabil al amiezei de foc. Şi mai jos, la picioarele stâncilor încălţate cu măslini argintii, Marea tălăzuind… O Mare plină de istorie, de drame şi crime. Sălbăticia înfiorată îşi dă mâna cu seninul suprafiresc, prăbuşit în ape. Palmierii întunecaţi de timp şi melancolie îşi scutură ramurile lângă tâmpla mandarinilor, iar imortelele şi sigmarinii au rămas colţuri de noapte într-un altar.

Lângă fiecare sigmarin, acoperit de zâmbetul măslinilor şi leandrilor, se pare că un înger se roagă. Fiecare floare de pe ţărm e ca o fereastră deschisă spre depărtări. Noaptea se răstoarnă din nou în paharele cu vin de Cap Corse, altar al bucuriei şi speranţei.

În fiecare dimineaţă, cocori de rouă, cu aripi de spumă marină, vin aici să se topească în unda de aer pe care o respiră copiii corsicani când se joacă de-a „zeii soarelui”.

Voi părăsi cu regrete aceste locuri minunate, cu soare, palmieri şi flori în toate culorile, dar voi duce cu mine legenda frumoasei Venere, născută din spuma albă a Mării. Căci de prea puţine ori a făcut Dumnezeu atâta risipă de frumos ca în aceste părţi de pe ţărmurile scăldate de apele Mediteranei…

Doinel Puiu MĂRGINEANU