Cercetând istoria, constatăm că, încă de la începuturi, prima caracteristică a dacilor a fost cutezanţa în faţa duşmanului. Pentru ei, moartea însemna mântuirea de suferinţa lumii acesteia. De aceea, scriitorii antici spun că dacii erau neînchipuit de curajoşi şi, datorită acestui fapt, aproape de neînvins. Este uimitor faptul că „dintre toţi tracii, dacii sunt singurii care îndrăznesc să se opună hoardelor aduse de Darius cu sine în Europa”.
Confirmarea dârzeniei dacilor şi poziţia lor în faţa morţii o cimentează cel ce nu poate fi contestat de nimeni – învingătorul de la Tapae – Traian: „Am subjugat chiar pe aceşti daci, cea mai războinică naţiune din toate neamurile ce au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa, şi de aceea merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie”.
În continuare, mai punctăm câteva momente care i-au determinat pe contemporani să-i numească cu uimire şi admiraţie pe daci „poporul fabulos”, aşa cum menţionează istoricul Vasile Pârvan: „Dacii ofereau grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o uneori cu mirare şi admiraţie, făcând din daci un popor fabulos prin vitejie, înţelepciune şi şi spirit de dreptate”.
„În Câmpia Munteană domnea un rege dac de sinestătător – Coson (42 Î.d.Hr.). Acesta a intervenit în conflictul dintre Brutus şi Triumvirat, oferindu-i lui Brutus sprijin militar. În schimbul acestui ajutor dat, regele dac a primit o mare sumă de bani”.
„Cotiso, stăpânitorul ţinutului Banat-Oltenia, ori de câte ori Dunărea îngheţată îşi unea malurile, cobora şi pustia ţinuturile vecine – respectiv cele romane”.
Alt rege dac care s-a amestecat în treburile interne ale Romei a fost Dicomenes. El i-a promis ajutor militar lui Marcus Aurelius, în conflictul dintre acesta şi Octavian.
Însuşi numele de dac sau get atestă faptele – aparent imposibile – realizate de străbunii noştri.
Această vitejie a strămoşilor noştri, care a uimit întreaga lume contemporană lor, a fost alimentată de credinţa de nezdruncinat în nemurire, foarte apropiată de cea creştină, preluată, apărată cu străşnicie şi continuată, cu toate vicisitudinile întâmpinate, până în zilele noastre.
Credinţa că niciun război nu se poate câştiga decât cu ajutorul lui Dumnezeu, este oglindită în întreaga noastră istorie. Iată cum pornea la luptă Ştefan cel Mare, numit de întregul Occident „Prinţul creştinătăţii”. Îşi aduna boierii şi sfetnicii în jurul său şi le cuvânta: „Aflaţi că Dumnezeu ne trimite pe păgâni nu ca să ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credinţa. Deci, iată această cruce, de care m-am legat eu în zilele tinereţilor mele; să juraţi pentru Hristos şi să aveţi nădejde în sprijinul Sfinţiei Sale. Curând se va dovedi dacă v-am ales bine şi dacă «talantul» meu dă dobândă”. Atuncea, au îngenunchiat boierii „sub braţul Măriei-sale, sărutând crucea şi mâna sa”.
Cât de strânsă a fost această continuitate de credinţă, o desluşim în concepţia lui Ioan Vodă cel Cumplit. Istoria ne-a consemnat propriile sale cuvinte, adresate Adunării Obşteşti a ţării, înaintea confruntării armate cu cel mai mare duşman, cu puhoiul turcesc.
„Dragii mei boieri şi voi, iubitele mele slugi!
Greul de astăzi întrece toate grelele de mai înainte. Lăcomia turcilor cere un haraci îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbovi a ne stoarce şi mai mult, până ce na va stinge cu totul, căci aceasta o vrea păgânul. De nu vom da, ne aşteaptă război, stricarea ţării, foc şi sabie. Cugetaţi şi alegeţi. Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru vom pieri, desigur, şi vom pieri ca mişei; sculându-ne asupră-i, chiar dacă nu vom izbuti, pentru păcatele noastre, tot vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte, noi, femeile noastre, copiii… cu toţii!
Să chemăm pe Dumnezeu în ajutor ca să plece şi vrăjmaşii sub picioarele noastre. Să trăim slobozi, ori să ne piară şi urma noastră! Fiţi cu mine şi cu voi va fi izbânda!”.
Cronica arată că s-a adus Sfânta Evanghelie, pe care au jurat toţi. Au jurat că dacă vreunul din ei îşi va vicleni credinţa, „atunci să-l bată pământul, focul, apa, văzduhul, pâinea, vinul, sabia, Dumnezeu şi Maica Domnului”. Acesta era jurământul ostaşului român.
În zilele noastre, patriotismul, trezit din amorţire în faţa pericolului totalei distrugeri a ţării, nu a făcut altceva decât să reediteze ceea ce am moştenit din moşi-strămoşi.
Deoarece, însă, „păgânii” cu care urmau să se bată erau carne din carnea noastră, vajnicii copii ai acestei ţări au lepădat paloşul, jungherul şi puşca, întâmpinându-şi duşmanul cu piepturile goale, cu zâmbet pe buze, cu flori şi lumânări…
Pr. Doinel-Puiu MĂRGINEANU
