Trăim într-o lume cu un mod de viaţă din ce în ce mai secularizat. Acest fapt a condus la pierderea de către noi a unui aspect esenţial al vieţii liturgice în Biserică, anume, semnificaţia sărbătorii. În cele ce urmează, ne propunem să surprindem numai câteva aspecte cu privire la raportul dintre ce reprezintă astăzi pentru mulţi dintre creştini ziua de sărbătoare (în particular – ziua onomastică), şi ce ar trebui să reprezinte.

Sărbătoarea – zi a bucuriei duhovniceşti

Rostul sărbătorilor în Biserică este acela de a ne rândui viaţa din perspectiva lor. În prezent, mai mult ne rânduim sărbătorile din perspectiva diferitelor aspecte ale vieţii. Este cât se poate de nefiresc.

Faptul că sărbătorile sunt lăsate pentru schimbarea modului nostru de existenţă este foarte evident în cazul marilor praznice, precum Naşterea Domnului şi Crăciunul, când acestea sunt precedate de perioade de post mai îndelungate.

Înainte-prăznuirea şi după-prăznuirea sunt de altfel alte mărturii ale faptului că o sărbătoare influenţează nu numai contextul liturgic în care este încadrată, cât viaţa duhovnicească a credincioşilor.

În timpul anului liturgic, sărbătorile presupun ca timpul nostru, închinat activităţilor şi sarcinilor cotidiene, să-l prefacem în timp al mântuirii.

Din această perspectivă, „a ţine” o sărbătoare nu înseamnă nelucrare, ci, din contră, a lucra la mântuirea sufletului. Sărbătoarea este un timp – pe cât se poate – al odihnei trupeşti, dar mai ales al odihnei sufleteşti în Dumnezeu.

Sărbătorile sunt acele zile speciale în care suntem chemaţi să prăznuim, să ne veselim duhovniceşte. Zile in care „bucuria de a fi” o percepem mai accentuat ca „bucurie de a fi întru Hristos”.

Creştinul şi ziua onomastică

Atunci când nu cunoaştem semnificaţia sărbătorii, ne scapă şi importanţa acesteia. Acest adevăr este evident mai ales de ziua onomastică, când astăzi ea nu pare să însemne mai mult decât bomboane, prăjituri, suc şi urări.

Este foarte trist să nu avem o relaţie cu sfântul al cărui nume l-am primit la Botez. Un ocrotitor ignorat, pe care poate niciodată nu-l chemăm în ajutor, şi căruia niciodată nu-i mulţumim.

Suntem atât de egoişti şi mândri, încât din ziua sfântului facem ziua noastră. Sărbătoarea sa nu mai este văzută ca o zi în care să ne arătăm recunoştinţa prin rugăciune, pentru binefacerile primite, ci ca una în care trebuie să ne simţim bine, să fim în centrul atenţiei, să petrecem etc.

Mulţi nu ne învrednicim să căutăm şi să cunoaştem măcar sensul etimologic al numelui, care se reduce la un cuvânt sau cel mult la o scurtă expresie, fără a mai pune problema cunoaşterii în amănunt a vieţii sfântului al cărui nume îl purtăm, şi urmării după putere a exemplului său.

Cu alte cuvinte, purtăm un nume care nu ne spune nimic. Dar nu din pricina lui, cât a noastră. Nu primim pentru că nu cerem, nu aflăm pentru că nu căutăm, nu ni se deschide pentru că nu batem. Rămânem captivi ai propriei noastre ignoranţe şi propriilor neputinţe. Nici nu ne mai miră cum, în ultimii ani, există în rândul tinerilor tendinţa de a muta ,,prăznuirea” sărbătorilor din biserici în discoteci. Paştele în club, Crăciunul în restaurant, ziua onomastică în pub.

Putem inventa scuze variate şi circumstanţe atenuante pentru faptul că de sărbători – de ziua onomastică – nu participăm la Sfânta Liturghie sau nici măcar nu trecem printr-o biserică. Avem serviciu, avem copii de dus şi de luat de la grădiniţă, avem de făcut cumpărături, trebuie să ne întâlnim cu prietenii. Pe undeva, sunt întemeiate, dar nu întru totul. Dacă am vrea cu adevărat, ne-ar mai rămâne timp şi pentru asta.

Cred că în acest context sunt lămuritoare următoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”.

Dar noi parcă prea vârtos căutăm a da totul Cezarului, iar pe Dumnezeu Îl trecem cu vederea sau Îl lăsăm să aştepte o ocazie viitoare. Este însă o aşteptare care s-ar putea să ne coste. De prea multe ori ne serbăm ziua fără Cel de la care am primit viaţa şi care adaugă zile vieţii noastre!

În Biserică învăţăm că nu există sărbătoare fără sărbătorit. Aici cei sărbătoriţi nu suntem noi, ci cei al căror nume îl purtăm. Despre ei auzim în cântări, despre ei auzim uneori în Evanghelie, despre ei ţine predică preotul. Pe aceştia ar trebui să-i sărbătorim şi noi, cum se cuvine, de ziua lor.

Radu ALEXANDRU

Pagină coordonată de Pr. Alin-Vasile CÂMPEAN