Cred că prima dată când am auzit cuvântul Absurdistan, el a fost rostit de prietenul meu Ion Chichere, regretatul poet Ion Chichere. El era mai mereu uimit de toate câte i se întâmplau şi, slavă Domnului, erau destule. Că pe cele mai multe dintre ele chiar el le urnea din loc, ca pe nişte bolovani şi, când o luau la vale, nu putea să le mai stăpânească, e altă poveste. Cea de acum se referă la primul lucru care mi-a trecut prin minte atunci când am auzit de Absurdistan.

Într-o clipă, gândul mi-a zburat în urmă cu o grămadă de ani, nici nu mai ştiu câţi, pe vremea când eram elev în clasa a XII-a şi, prin octombrie, cred, ne-au dus o săptămână, în perioada de practică, la podgoria de la Tirol, să culegem via. Aşa era atunci, muncitorii din uzine la porumb, iar noi, tinerii, la struguri. În prima zi nu ne-am omorât noi cu culesul, de fapt habar n-aveam cum se face, eu ţin minte că m-am tăiat în vreo trei locuri cu ruginitura de cuţit pe care mi-o dăduseră acolo, şi după-masă ne plictiseam de moarte, tolăniţi în paturi, aşa, încălţaţi în cizme de cauciuc murdare de noroi ca şenilele de excavator. Cum fete nu erau cu noi, măcar să ne fi pierdut vremea să le facem un pic de curte, ne-am zis că n-ar strica să dăm o raită până la crama de pe deal, să vedem la faţa locului ce se întâmplă cu roadele muncii noastre de peste zi. Nu cred că are rost să mai spun în ce hal ne-am întors, noaptea, la baraca în care aveam dormitorul. Toţi, de la primul pân’ la ultimul.

A doua zi, niciunul nu ne-am dus la muncă. Zăceam laţi în paturi şi turnam în noi la apă încât şi azi mă mir că nu ne-am înecat. Şi se zvonea că în seara de dinainte venise în control profesorul nostru de Tehnologie, nimeni altul decât spaima liceului, şi că cineva, nu se ştia cine, îi împinsese maşina în lacul de lângă baracă. Cred că ne simţeam prea rău ca să râdem, dar, oricum, ştiu că ne-am bucurat cu toţii de n-am mai putut.

Peste o săptămână ne-am întors la şcoală. La prima oră de Tehnologie, într-o zi de marţi, pocitania de profesor ne-a spus să se ridice cel care i-a dezumflat cauciucurile şi i-a împins maşina în lac la Tirol. Cum nimeni nu s-a mişcat un milimetru măcar, ne-a ridicat pe toţi băieţii în picioare şi a început ancheta. Cum în cabinetul lui, mobilat ca un amfiteatru, eram aşezaţi după înălţime, a început cu cel mai scund, din primul rând. Băiatul a spus că habar n-are de nimic, s-a aşezat, iar sperietoarea a trecut la următorul. Nimic. Şi tot aşa, până la rândul din spate. Mai rămăseserăm cinci, şi, când am înţeles logica, mi s-a făcut rău. Eu eram cel mai înalt din clasă şi, prin urmare, criminalul care-i torturase cauciucurile şi-i asasinase maşina…

Am crezut, atunci când Chichere a rostit cuvântul Absurdistan, că, timp de o oră, atunci, am locuit şi eu acolo şi că nu mă voi mai întoarce niciodată pe meleagurile alea. Timpul a trecut, prin 2002 prietenul meu a scris o carte în care, într-una dintre poezii, scria „În ţara în formă de calcan,/ În Absurdistan”, pentru ca pe urmă să aflu că şi Gary Shteyngart a inventat o ţară cu numele ăsta, pe ţărmul Mării Caspice.

Uitasem de toate astea, până nu demult. Şi cel mai tare am simţit că mă cheamă înapoi patria în formă de calcan când am auzit că a fost promulgată cea mai tâmpită lege din toate timpurile, cea antifumat. Apoi mi-am amintit de meleagurile pe care analfabeţii scriu cărţi în colivii cu gratii de aur, mi-am adus aminte şi că suntem ţara în care toată lumea fură şi nimeni nu păţeşte nimic, şi mi-am zis că, atâta timp cât toate astea se întâmplă aici, îndeplinim cu vârf şi îndesat toate condiţiile pentru a putea spune că trăim în Cretinistan. Ceea ce şi fac. În scris şi apăsat.

Adrian CRÂNGANU