A văzut lumina zilei la 26 octombrie 1980, la Reşiţa. În copilărie, a „jucat” fotbal în echipa surorii sale, Diana, mai mare cu un an decât el. „Prima echipă la care am jucat a fost a ei. Pe terenul de fotbal, improvizat dintr-o plapumă, eu eram şeful. Aveam vreo patru ani, când am obligat-o să întindă plapuma pe jos, în camera noastră din apartamentul în care stăteam la Reşiţa, şi o puneam să-mi tragă la poartă. Aveam de gând să mă fac portar. Ea a fost primul meu coechipier. Eram înnebunit de fotbal încă de mic. Tata era antrenor la CSM Reşiţa. De la mama am aflat că eu i-am anunţat serios că vreau să mă fac fotbalist… Nu m-am făcut chiar atunci, fiindcă m-au obligat să merg întâi la grădiniţă şi apoi la şcoală. Şi aşa am amânat cariera fotbalistică până la vârsta de 9 ani. Între timp, mi-am exersat talentele artistice recitând poezii, întruchipând personaje din poveşti în piese de teatru… Am fost un copil cu cheia de gât când am intrat în clasa I, liber să fac toate drăciile care-mi trceau prin cap în timp ce ai mei erau la muncă. Şi-mi, treceau, nu glumă… Când eram în clasa a III-a, la Şcoala Generală Nr. 8 din Reşiţa, ai mei m-au înscris la Şcoala sportivă. «Transferul» de la echipa de fotbal din apartament la Şcoala sportivă a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul care m-a dus mai târziu la marile echipe ale Europei. Nu ştiam atunci unde o să ajung, nu ştiam decât că mie îmi place să joc fotbal… Mergeam la cursuri dimineaţa, apoi aveam antrenament în fiecare zi. După antrenament, pentru că dura numai două ore şi nu-mi satisfăcea în totalitate nevoia de fotbal, mai rămâneam pe teren şi trăgeam la poartă până se însera… Prin clasa a VI-a, tata şi-a dat, în sfârşit, verdictul. A anunţat-o pe mama că o să ajung un mare fotbalist… Am ajuns să joc la clubul la care tata era antrenor, la CSM Reşiţa…Tata se purta cu mine mai rece decât cu ceilalţi jucători. Cerea mult şi eu făceam tot posibilul să-i arăt că sunt bun. Răceala asta a lui m-a îndârjit şi mai mult, m-a făcut să muncesc, ceea ce nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat dacă eram cocoloşit şi favorizat. Talentul fără muncă nu duce nicăieri. Acum ştiu şi simt că a avut mereu încredere în mine. N-a mai apucat să mă vadă mai departe de Reşiţa. Aveam 17 ani când a murit”. „În vremea aceea, se vorbea de un transfer al meu la Steaua. Aproape că bătusem palma, le promisesem celor de la Steaua că la 18 ani mă transfer la ei, însă destinul meu a luat o altă întorsătură. La vreo două luni după moartea tatălui meu, Ilie Balaci de la Universitatea Craiova, coleg şi prieten cu el, a venit la Reşiţa şi a anunţat că îl vrea pe Chivu junior la echipa lui. La Craiova, a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Am jucat fundaş stânga la o echipă din Divizia A, eram apreciat, aveam ocazia să arăt că nu sunt doar Chivu junior, ci Cristian Chivu, fotbalist de Divizia A. Nu anticipam că, după un an, o să ajung la Amsterdam prin ceea ce se numea atunci «transferul anului»… Un vârtej de evenimente, de situaţii, de emoţii. M-am trezit că la 18 ani eram fundaş la Ajax Amsterdam, singur într-o ţară străină, într-un oraş departe de familia mea şi de tot ce-mi era cunoscut. Am resimţit singurătatea şi mi-a fost destul de greu să-mi fac prieteni, în condiţiile în care eu nu vorbeam olandeza şi ne înţelegeam doar în engleză, aşa că, de cele mai multe ori, mă trezeam în camera de hotel încercând să-mi omor timpul jucând cărţi de unul singur sau bântuind pe internet. M-am adaptat treptat, am învăţat olandeza la cursurile săptămânale la care ne trimitea echipa. Am reuşit să mă mut la casa mea. Am ajuns căpitan de echipă, fundaş central… Au fost patru ani frumoşi, în care m-am îndrăgostit de oraşul Amsterdam şi de locuitorii lui, de stilul lor de viaţă”. „Patru ani am stat la A.S. Roma şi sunt mândru că am învăţat italiana. Mi-a fost mai uşor să mă mut la A.S. Roma, pentru că aveam deja experienţa vieţii în străinătate şi am avut prieteni care m-au ajutat de la bun început. Singurătatea, da, este o stare care apare destul de des, mai ales atunci când eşti departe de familie, când nu poţi ajunge în ţară decât câteva săptămâni într-un an, în vacanţa de vară şi de sărbătorile de iarnă”.

Dorit de cluburi precum Chelsea FC, FC Barcelona, Internazionale Milano şi aflat în tratative avansate cu Real Madrid, în cele din urmă Cristi Chivu a decis să rămână în Serie A, dar nu şi la AS Roma, astfel că în vara anului 2007 s-a transferat la Internazionale Milano.

Debutul lui Cristian Chivu în echipa naţională a avut loc în 1999, pentru ca un an mai târziu să fie selecţionat pentru Campionatul European din 2000.Are 74 de selecţii şi trei goluri la prima reprezentativă şi a purtat de 50 de ori banderola de căpitan al naţionalei. Are în palmares un titlu, o cupă şi o Supercupă a Olandei, trei titluri, două Cupe şi o Supercupă a Italiei, precum şi Liga Campionilor cu Inter. A participat cu echipa naţională la două Turnee finale de Campionat European, în 2000 şi 2008.

10 aspecte pe care nu le ştiaţi despre fotbalistul Chivu. La 14 ani a debutat în echipa mare a Reşiţei, în Divizia B, într-o partidă cu CFR Cluj. În perioada junioratului, Chivu era nemulţumit că antrenamentele durau numai două ore, drept pentru care rămânea în continuare pe teren şi trăgea la poarta goală. A doua zi după moartea tatălui său, a cerut să joace în meciul CSM Reşiţa – Cehlăul 5-1, fiind introdus titular de antrenorul Ioan Sdrobiş şi marcând un gol din penalty. La 18 ani, trebuia să ajungă la Steaua, dar Ilie Balaci l-a convins să vină la Craiova. Antrenorul Ronald Koeman l-a pus căpitan la Ajax când avea numai 21 de ani, fiind cel mai tânăr căpitan străin din istoria clubului. Gică Hagi l-a luat cu el în cameră la Euro 2000, presimţind că va ajunge un mare fotbalist. Boloni l-a „uns” căpitan la echipa naţională în primăvara anului 2001, deşi abia împlinise 20 de ani. Barcelona şi Real Madrid l-au curtat asiduu în vara anului 2007, dar Chivu a ales Inter, pentru că voia să rămână în Italia. E cel mai bine plătit fotbalist român din toate timpurile, câştigând anual 5,5 milioane de euro. Încă din primul sezon în tricoul Inter-ului, a reuşit ceea ce îşi dorea de când era la A.S.Roma – câştigarea campionatului Italiei. În 2010, alături de Inter Milano, a reuşit o triplă istorică, obţinând titlul de campion şi Cupa Italiei precum şi trofeul Ligii Campionilor. Astfel, Chivu a devenit al doilea jucător român care triumfă în această competiţie, după Florin Răducioiu în 1994, cu cealaltă echipă a oraşului lombard, A.C. Milan. Pe 6 ianuarie 2010, în timpul unui meci pentru Internazionale Milano împotriva lui A.C.Chievo Verona din Serie A, în minutul 46 s-a ciocnit puternic cap în cap cu Sergio Pellissier, atacantul lui Chievo. A fost dus cu targa direct la ambulanţă şi transportat de urgenţă la spital. A fost supus unei intervenţii chirurgicale reuşite care a durat două ore. După 40 de zile, a revenit pe gazon doar la antrenament… A rămas cu o cicatrice, iar de atunci a trebuit să poarte mereu o cască de protecţie. A debutat pentru România pe 18 august 1999, într-un amical disputat împotriva selecţionatei similare a Ciprului, meci terminat la egalitate, scor 2-2. A fost convocat surprinzător de Emeric Jenei pentru Euro 2000, unde a evoluat excelent şi a reuşit să marcheze un gol împotriva Angliei. Cristian Chivu a mai participat şi la Euro 2008. A fost considerat liderul generaţiei şi de obicei a purtat tricoul cu numărul 5. S-a retras oficial de la echipa naţională pe 21 mai 2011. Este căsătorit cu Adelina Elisei, o fostă prezentatoare a ştirilor sportive, şi este tatăl a două fetiţe – Natalia şi Anastasia. Este câştigătorul Premiului Marco van Basten în sezonul 1999-2000, al Premiului Dutch Golden Shoe în sezonul 2001-2002, component al Echipei Anului 2002 alcătuită de UEFA, câştigător al Premiului „Fotbalistul român al anului 2000, 2002, 2009, 2010”, Câştigător al UEFA „Champions League” în sezonul 2009-2010. Câştigătorul „Ghetei de Aur” în Olanda.

Datele au fost publicate în volumul „Cărăşeni de neuitat”, de Petru P. Ciurea şi Constantin Falcă, partea a XV-a.

Ştefan ISAC