Cred că, în ultimii cinci ani cel puţin, n-a fost zi lăsată de la Dumnezeu să nu mă minunez câte prostii se pot vedea la televizor. Lumea făcătorilor de programe de divertisment e perfect paralelă cu cea în care trăiesc eu zi de zi. Poate că am rămas blocat într-un trecut pe care nu-l mai leagă de prezent decât nişte firicele firave care se numesc filme de cinematecă ori documentare la care, după ce mă uit, cad serios pe gânduri. Poate că în felul meu sunt un inadaptat care nu şi-a rafinat gusturile până într-atât încât, vineri-seara, să stea cu gura căscată trei ore ca să se uite cum nişte bufoni sar cu fundul într-un hârdău cu apă şi stropesc totul în jur, iar alţi măscărici, dolofani şi pufoşi, le dau note. Recunosc că am nişte limite şi probabil că atât de sus nu voi reuşi să urc niciodată.
Ultima gogomănie, cea care de fapt m-a şi făcut să mă ridic din pat şi să pun mâna pe stilou, îl avea ca subiect pe Traian Băsescu. Nu am fost şi nu sunt, şi mai mult ca sigur n-am să fiu niciodată un admirator de-al lui. Pentru mine e preşedintele ţării ăsteia şi aici mă opresc. Dar una e să nu ai niciun sentiment faţă de cineva, şi alta e să baţi câmpii, căutând cu tot dinadinsul bube pe o chelie care luceşte ca luna plină. Şi-atunci parcă-ţi vine să-i ţii partea, şi eu chiar asta am făcut în sinea mea, fiindcă la ora aia oricum n-aveam cui să spun.
În câteva cuvinte, e vorba despre un studiou de televiziune, chiar nu mai ţin minte care, fiindcă, de regulă, nu-mi încarc memoria cu toate prostiile care-mi trec prin faţa ochilor, aşadar într-un studiou, un umflat cu un băţ cât o undiţă în mână arăta pe un perete o imagine în care Traian Băsescu se cocoţase pe o bordură ca să fie – zicea grasul, care pare-mi-se e psiholog – cel puţin la fel de înalt cât Obama, care mergea un metru mai încolo. Eu am auzit despre psihologi că sunt mai nebuni decât nebunii pe care-i tratează, dar în niciun caz mai proşti. Pentru că, după numai trei secunde, Traian Băsescu s-a dat jos de pe bordură şi s-a făcut iar mic lângă Obama, cam cât România faţă de Statele Unite.
Ceva-ceva o fi învăţat pe la facultate huiduma cu undiţa în mână, însă de data asta cred c-a-ncurcat borcanele. Fiindcă oricâte defecte o avea preşedintele Băsescu, unul ştiu că şi l-a transformat în calitate: îşi poartă cu demnitate înălţimea, câtă o fi ea, acolo. O spun ca unul care am văzut două întâmplări, şi amândouă mi-au rămas în minte, după mai bine de 15 ani. În prima e vorba despre un fost şef de-al meu, cu care lucram în acelaşi birou, şi care, ca să pară mai impunător în faţa celorlalţi subalterni, mi-a cerut să-i fac rost de colecţia ziarului din ultimul an şi, când i-am dat-o, şi-a vârât-o iute sub fund, ca să fie cu zece centimetri mai impozant. Când a fost schimbat, am încercat să îndrept colecţia, sărind cu picioarele pe ea, dar n-am reuşit. Am aruncat-o în arhivă, unde probabil că putrezeşte, la fel de strâmbă acum ca şi atunci.
A doua amintire se leagă de arestarea unui mafiot adevărat, ţin minte şi acum că-l chema Fraterrigo Frattini, la Bocşa. Când din Poliţie au ieşit trei oameni, eu l-am fotografiat imediat pe cel care mi se păruse mie că are mutră de criminal sadea. Era un bărbat fioros, scund, îndesat, brunet, cu păr lung şi creţ, şi cu un cercel de argint în ureche. M-am înşelat. Dracul ăla mic şi negru era de fapt poliţistul sicilian care-l descoperise pe mafiot într-un bloc de garsoniere, tocmai la Bocşa.
De-aia zic, eu privesc toţi oamenii de la egal la egal. Pentru mine toţi au 1,83. Până la proba contrarie.
Adrian CRÂNGANU
