Lipsă de subiecte despre care să scriu n-am dus niciodată. Dacă uneori evenimentele n-au existat sau am avut, într-o perioadă sau alta, parte doar de întâmplări slăbuţe, fără substanţă, mi-am dat toată silinţa să le fac să pară importante şi uşor de citit aducându-le din condei. Mereu însă am cântărit bine înainte de a mă aşeza în faţa foii de hârtie sau a calculatorului. Uneori mi s-a întâmplat să vreau să scriu despre ceva, însă, după ce întorceam bine problema pe toate feţele, renunţam doar fiindcă prin articolul cu pricina aş fi putut nu să deranjez, ci să rănesc pe cineva, şi tocmai asta n-am vrut. Mi-am ales întotdeauna cu grijă şi cuvintele, pentru că, de multe ori, am păţit-o cu ele. De exemplu, nu o dată, mi s-a întâmplat ca eu să vreau să spun ceva şi mama să înţeleagă cu totul altceva şi să mă certe, chiar dacă aveam 45 de ani, că o fac de râs în faţa vecinelor din bloc. Ţin minte că într-un articol am scris că, la fel ca toţi pensionarii, şi ea o duce ca vai de lume şi nu-şi permite să-şi cumpere, vara, o îngheţată sau o sticlă de apă minerală. Una dintre vecine a înţeles că o fac săracă, iar alta, la fel de inteligentă ca prima, că îmi bat joc de ea că e zgârcită, lucruri care pe mama au jignit-o profund. N-am reuşit niciodată să o conving că nici prin cap nu mi-a trecut să spun asta, dar măcar mi-a fost învăţătură de minte.

Tocmai de aia am tot amânat să scriu despre un subiect care mi s-a părut interesant. M-am hotărât s-o fac acum, fiindcă, orice-ar zice unii sau alţii, evenimentul numărul unu al săptămânii a fost meciul dintre Metalul Reşiţa şi FC Caransebeş. Iar lucrul despre care am vrut să vorbesc are legătură cu fotbalul.

Ca să se înţeleagă, trebuie să spun că, de vreo şase ani, printre altele, eu mă ocup şi de sport. Nu aveam nici timp şi, recunosc, nici n-am vrut să fac asta, oricât de mult mi-ar plăcea mie fotbalul, dar n-am avut încotro, iar acum n-aş mai da rubrica asta pentru nimic în lume. În fine, în toţi anii ăştia, am ajuns să cunosc zeci de fotbalişti. Pe unii mai bine, pe alţii mai puţin. Şi, tot aşa, de zeci de ori am fost întrebat ce părere am despre ei. Am răspuns întotdeauna că sunt exact ca toţi ceilalţi oameni: unii prostovani, unii aşa şi-aşa, iar unii mult mai inteligenţi decât crede lumea. E vorba, am încercat mereu să explic, de o inteligenţă nativă, nu de una dobândită. Fiindcă e clar că nu poţi şi să baţi mingea pe maidan toată ziua, şi să şi stai cu nasu-n cărţi de dimineaţa până seara.

Zâmbesc şi acum când îmi amintesc de un turneu demonstrativ la care l-am rugat pe un mare fotbalist, unul cu zeci de selecţii în Naţională, să-mi dea un autograf pentru ziar. A scris „Pentru…”, apoi m-a întrebat, timid ca un elev şi cu modestia pentru care e cunoscut de toată lumea, cu câţi i se scrie cititorii. „Că nu vreau să mă fac de râs…”.

I-am spus cum e corect şi mi-a mulţumit. Şi eu i-am mulţumit pentru autograf şi, în gând, fiindcă a făcut pentru România cât n-au făcut şi n-au să facă niciodată un milion de profesori de Limba română la un loc, 100 de milioane de ziarişti sportivi semianalfabeţi sau un miliard de politicieni prinşi acum în ofsaid şi care-şi dau cu stângu-n dreptu’ pe la DNA, dar care, 25 de ani, sunt sigur că şi-au zis în sinea lor că s-au râs de noi. De aia i-am zâmbit când i-am spus: cu doi i.

Adrian CRÂNGANU