„Cartea este o pasăre

(Ramon Gomez de la Serena)

Despre frumuseţea şi importanţa cărţii în viaţa omului am amintit în multe din scrierile mele. De această dată o să vorbesc despre carte prezentând trei apariţii editoriale din anul 2014 ale profesoarei Ana-Cristina Popescu, din Caransebeş, membră a Ligii Scriitorilor, Filiala Banat – Timişoara.

„O carte bună nu are niciodată sfârşit.“ (R.D. Cumming). Imediat ce este tipărită, cartea învaţă să zboare. La început face acest lucru timid, asemenea păsărelelor primăvara, pe urmă, dacă place, supravieţuieşte în timp şi îşi făureşte infinite aripi. Cărţile profesoarei Ana-Cristina Popescu sunt convins că vor supravieţui timpului, că aripile lor nu vor fi rănite niciodată de uitare, şi spun acest lucru datorită felului unic în care Ana-Cristina Popescu mânuieşte cuvântul spre a prezenta frumuseţea vieţii.

Dacă tot am prezentat cartea ca pe o pasăre cu sute de aripi, o să spun în primul rând câteva cuvinte despre volumul de poezie Destin fără aripi. Prin poeziile din acest volum, Ana-Cristina Popescu defineşte lumea sufletului ei, lume în care îşi caută aripile eternităţii, încearcă să se regăsească pe sine însăşi. În încercarea de a se regăsi pe sine însăşi, de a-şi găsi aripile, scrie mai multe poezii în care arată cum a luat naştere pentru ea însăşi fiinţa metaforică a cuvântului ce a devenit vers: „Au picurat cuvinte/ din suflet sângerând/ şi-au adunat nectarul/ pe file-ngălbenite/ şi din lumini şi umbre/ în jocuri lin s-au rupt/ şi s-au pierdut în veacuri nesfârşite.“ (Pe aripi de vers). De fapt, ea se regăseşte pe sine, îşi făureşte aripile prin cuvânt, chiar dacă în poezii prezintă acest lucru prin imaginea naturii, tema iubirii, trăirile ei religioase etc. „Petală de mac, peste fân uscat,/ Peste flori, prin iarba deasă,/ Te-am zărit căutând dulceaţă,/ Din zborul tău fermecat, aripile ţi-am furat.“ (Dor de flutur).

Volumul Paradigme cuprinde şase piese de teatru. Iubitoare a cuvântului, Ana-Cristina Popescu, prin personajele Riana şi Relu din Coadă de rândunică, vorbeşte despre descoperirea albastrului din tine însuţi, iar acest albastru nu e altul decât verbul a scrie. „Riana: (citând) […] O, prietene, cum este albastrul tău?…“ (Enghidu, Nichita Stănescu.)/ Relu: Care este albastrul tău Riana?/ Riana: Albastrul meu este asemenea unui apus de soare. […] Riana: Am renunţat să mai scriu. Scrisul a fost viaţa mea. […]/ Relu: Scrie!… Lasă acea parte din tine pe care ai ascuns-o ani de zile să ardă…“. Fiecare personaj din piesele de teatru ale scriitoarei Ana-Cristina Popescu are un ideal, o pecete a destinului pe care o urmează toată viaţa, fie că e vorba de glasul clopotelor în Mesagerul sau de chemarea iubirii în Printre picături.

Volumul Rătăciri prezintă, pe parcursul a douăzeci de capitole, viaţa şi trăirile interioare ale personajului principal feminin Edwina Ştefănescu. Întreaga viaţa a acestui personaj este marcată de dragostea faţă de Pavel, prietenul ei din copilărie, dragoste care merge până la sacrificiul suprem.

Aş încheia prezentarea celor trei apariţii editoriale ale scriitoarei Ana-Cristina Popescu tot cu un citat despre carte, care are ca mesaj un îndemn. Mereu am îndemnat-o pe fiica mea duhovnicească, Ana-Cristina Popescu, să scrie, să nu renunţe la a face acest lucru, pentru că am văzut în ea un talent unic. „Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel, le ia vântul.“ (Nicolae Iorga).

Toate cele trei titluri de carte prezentate pot să fie lecturate şi pe http://blogul.elzumina.ro.

Pr. Ion TURNEA