Când eram copil, mama împărţea vecinii în două, de parcă ar fi tăiat cu cuţitul un măr care începuse să se strice – o parte bună, care mai putea fi mâncată, şi o jumătate rea, care zbura direct în găleata de gunoi pe care o ţineam în masca de sub chiuveta din bucătărie. Bineînţeles că, la vârsta aceea, ce credea, spunea şi făcea mama era sfânt, aşa că mi-am luat şi eu un cuţitaş şi am început să fac acelaşi lucru cu copiii din bloc.
Cu alte cuvinte, pentru mama lumea se împărţea în oameni simpli şi de treabă, aşa ca ea şi cea mai mare parte a vecinilor, şi în cei cu nasul pe sus. Ce-am înţeles eu atunci, cu mintea mea de copil, era că de fapt toţi cei pe care ea îi socotea buni eram o mare familie, iar ceilalţi – de fapt o secretară, vreo doi ingineri, două învăţătoare şi un medic – erau un fel de burghezi care ne dispreţuiau pe toţi din adâncul sufletului şi abia ne salutau din vârful buzelor. Cu noi, cei mulţi, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ne ajutam între noi, de exemplu uşa apartamentului nostru era deschisă de la 8 dimineaţa până la 10 seara şi nimeni nu bătea când intra să ceară o ceapă, o cană de făină, un pahar de ulei sau 25 de lei împrumut până a doua zi.
Cât despre noi, eram o gloată de mucoşi cu pantalonii rupţi în genunchi, cu tenişii ferfeniţă de la fotbal şi cu feţele mereu roşii, vara de la alergat şi iarna de la frig, şi întotdeauna de la palmele pe care mamele noastre ni le ofereau cu mult mai multă dărnicie decât mângâierile sau îmbrăţişările. Copiii celor cu nasul pe sus nu se amestecau cu noi, de fapt ne ocoleau, dar cel mai adesea nu ne băgau în seamă. Nu erau decât patru, în timp ce noi eram, cred, vreo cinşpe, şi în afară de mine toţi ceilalţi îi priveau chiorâş şi le-ar fi spart nasurile cu cea mai mare plăcere. Atât cât am putut, i-am apărat, iar asta a făcut ca fiecare dintre ei în parte să mă considere prietenul lui. Aşa am copilărit, între cele două lumi. Cu toate astea, mucoşii nu m-au tratat niciodată ca pe un trădător, iar ceilalţi erau bucuroşi să înveţe de la mine toate prostiile pe care le vedeau de la fereastră, dar de care nu aveau voie să se atingă.
Nici azi nu ştiu de la care dintre ei am învăţat mai mult. La fel de bine mi-au prins, cred, şi lecţiile primite de la mucoşii care, mai târziu, au ajuns prin puşcării ori şi-au urmat drumul spre uzine, hotărât de părinţii noştri încă de când mamele ne altoiau pentru te miri ce prostioară iar taţii jucau 66 în patru la bancă, fiindcă nu vedeau altă cale pentru noi în viaţă, dar folositoare mi-au fost şi prieteniile cu copiii celor pe care mama îi considera cu nasul pe sus. Dacă de la primii am deprins lucrurile pe care să le fac ca să mă descurc în viaţă, de la ceilalţi am înţeles ce nu trebuie să fac ca să rămân, totuşi, om.
Nu ştiu ce mi-a venit să scriu toate astea. Poate că e vremea inventarului pe care mi-l mai fac uneori, atunci când îmi număr eşecurile, dezamăgirile şi puţinele bucurii şi împliniri. La fel de bine poate am făcut-o şi mânat de faptul că, nu demult, am trecut pe la blocul despre care am povestit până acum. I-am văzut pe copiii prietenilor mei mucoşi stând seara pe bănci, înghesuiţi şi totuşi singuri, iar feţele nu le mai erau luminate de căldura palmelor părinteşti, ci de ecranele telefoanelor mobile. Fetele pe care, când eram mici, le făceam vaci, iar ele, ca să nu se lase mai prejos, ne spuneau nouă sifilitici, s-au măritat şi au plecat, iar cele care au mai rămas sunt toate la babe, prin Europa, şi putred de bogate.
Şi o clipă m-am gândit că, dacă ele ar fi fost acolo, iar tinerii s-ar fi obosit să lase puţin telefoanele să se odihnească, şi s-ar fi uitat cu toţii la mine, n-ar fi văzut altceva decât un bărbat între două vârste, puţin trist, puţin dezamăgit, şi cu privirea în pământ.
Adrian CRÂNGANU
