Adrian CRÂNGANU

Nu ştiu, pentru că n-am stat niciodată să calculez, nici măcar cu aproximaţie, dar cred că în mai mult de jumătate din cărţile pe care le-am citit era vorba, în ultima instanţă, de lupta dintre Bine şi Rău, amândouă scrise cu literă mare. Ca să nu mai vorbesc de filme… Şi întotdeauna, sau aproape întotdeauna, Binele iese biruitor. Foarte rar am întâlnit o carte ori un film care să se termine prost. N-am fost niciodată de acord cu cuvântul ăsta, dar l-am scris pentru că toată lumea îl foloseşte. Eu însă zic că nu e chiar aşa, prost nu înseamnă neapărat rău, ci doar adevărat. Mie, Binele, când vine vorba despre finaluri fericite, mi se pare o minciună. O amăgire, nimic mai mult.

Am ales subiectul ăsta pentru că, zilele trecute, am răsfoit una dintre cele două cărţi pe care lea-m scris şi care, trebuie să mărturisesc, se termină, fiecare, nu tocmai cum ar vrea cititorul. În prima, personajul principal are o replică din care se poate înţelege orice, dar gândul te duce la ideea de moarte sau cel puţin de plecare definitivă, iar în a doua chiar moare. Şi nu o dată mi-am pus întrebarea de ce am hotărât să-mi ucid copiii propriei imaginaţii, dar de fiecare dată răspunsul a fost că nu ştiu. Poate că de vină a fost dorinţa mea ca totul să pară cât mai real, cât mai asemănător cu viaţa adevărată, poate a fost vorba de felul în care am condus firul poveştii, iar ea m-a trădat, întorcându-se impotriva mea şi făcându-mă să cred că moartea personajului principal venea de la sine, nu ştiu, n-aş putea să spun exact cum a fost. Ştiu doar că, atunci, aşa mi s-a părut normal să procedez.

Bine şi Rău… Cred că şi cărţile şi filmele au dreptatea lor. La urma-urmei, cam la asta se reduce totul în viaţă, iar ele sunt, în felul lor, vieţi pe hârtie ori celuloid. Pe mine însă altceva m-a frământat mereu, şi anume greutatea cu care cei din jur înţeleg cele două lucruri. Să mă explic. Am cunoscut, de-a lungul vremii, oameni buni, oameni răi şi oameni de-o răutate extraordinară. Într-atât de mare, încât mi-am zis că undeva trebuie să existe şi un Bine, numai ca să ţină lucrurile în echilibru. Îmi pare rău că doar târziu şi doar pe calea asta am ajuns să înţeleg ceva în care trebuia să cred demult, dar nu mai pot da timpul înapoi… Şi, cum ziceam, ce m-a uimit întotdeauna a fost că până şi cei mai josnici dintre ei erau în stare să facă diferenţa dintre Bine şi Rău, atunci când totul se petrecea între coperţile unei cărţi. I-am auzit cum condamnau prostia, ura, ipocrizia, răzbunarea, răutatea ori laşitatea, adică exact aceleaşi lucruri pe care, chiar lângă mine, le făceau, unii dintre ei la scară chiar mai mare decât imaginaţia unui biet scriitor.

Aici apare însă o problemă, şi sunt perfect conştient de ea. Oamenii la care m-am referit erau răi şi extraordinar de răi, din punctul meu de vedere. Din al lor, probabil că lucrurile stau invers, şi chiar nu-mi fac nicio iluzie în privinţa asta. Şi atunci mă gândesc cine are dreptate şi unde e adevărul, cine ebun şi care e rău dintre noi? Risc un răspuns din două propoziţii pe care mi-a căzut privirea atunci când am răsfoit cartea şi pe care, atunci când le-am scris, chiar nu mai ştiu la ce m-am gândit: „Mâine în zori urmează să mi se taie capul. Dar până dimineaţa am toată viaţa înainte”. De care parte a baricadei sunt? Mie mi-e greu, dacă nu imposibil să mă pronunţ. E ceva Rău în asta?