Adrian CRÂNGANU
În urmă cu destul de multă vreme – sunt aproape 30 de ani de atunci –, am cunoscut un bărbat ciudat. Nimeni nu putea să spună exact nici când, nici cum apăruse în cartier. Ne-am trezit pur şi simplu cu el acolo, pe trotuar. Stătea într-un cărucior cu roţi şi avea o înfăţişare care nu se putea să nu-ţi atragă atenţia. Era foarte lat, avea un cap mare cât un dovleac, cu părul alb, lung, pieptănat pe spate, o faţă pământie şi cărnoasă, şi ochi albaştri, care băteau spre cenuşiu. Când vorbea, vorbea dogit şi tare şi i se vedeau dinţii mari şi galbeni de la atâtea „Mărăşeşti” fumate. Din păcate, nu reuşesc sub nicio formă să-mi amintesc prenumele lui. Poate că nici nu ni l-a spus vreodată. Ştiam, cu toţii, doar că-l cheamă Brumă.
De obicei, seara, ne strângeam cu toţii, vreo opt-zece tineri, în jurul scaunului său, mai luam câte o sticlă de votcă, o treceam de la unul la altul, fumam şi povesteam. Aşa am aflat că bătrânul fusese regizor la Bucureşti, făcuse câteva filme şi pusese în scenă o mulţime de piese de teatru şi îşi spunea pe numele mic cu o sumedenie de actori pe care noi, bineînţeles, doar îi văzuserăm la cinematograf sau la televizor. Pe urmă, ne-a mai spus el, a avut un accident – nu mai ţin minte acum dacă ne-a zis că a căzut de pe cal sau a fost vorba despre unul de maşină – şi a rămas paralizat de la brâu în jos. Nu ştiu, azi, cât adevăr era în vorbele lui, dar noi nu ne îndoiam nicio clipă de nimic din tot ceea ce ne povestea. Şi o făcea bine, sticlele şi pachetele de ţigări se goleau, serile şi nopţile erau calde şi liniştite, iar noi eram tineri şi fără nicio grijă pe pământ.
La un moment dat, a venit şi rândul meu să-mi spun povestea. Numai ce venisem din Armată, scrisesem un roman cu care m-am dus la Bucureşti, unde, la editură, m-au întrebat dacă în carte e vorba de Ceauşescu sau măcar de comunişti, şi, când le-am spus că nu, mi-au răspuns că, dacă vreau ca ea să apară, s-o rescriu în condiţiile puse de ei. Când a auzit că am refuzat, bătrânul mi-a strâns mâna şi m-a sărutat pe frunte. Atunci i-am dezvăluit că vreau să scriu altă carte. Nu ştiam despre ce, dar aveam titlul: „Cuibul de barză”. Brumă mi-a zis că, dacă facem un film intitulat aşa, o să dăm lovitura. Eu să scriu scenariul şi el o să-l regizeze. Habar n-aveam ce însemna asta, dar vreo două săptămâni ne-am făcut planuri. În rolul principal am stabilit că va fi Silvia, o fată din cartier, cea mai frumoasă din câte văzuse vreodată bătrânul, char mai frumoasă decât o actriţă. Silvia avea 22 de ani, dar nu vorbise niciodată, cu niciunul dintre noi. Mie mi-a revenit sarcina să discut cu ea. Când, într-un târziu, m-am hotărât s-o fac, n-am mai văzut-o. Am aflat că a murit cu câteva zile înainte, la spital, din cauză că-şi provocase un avort. Bătrânului, însă, i-am spus că a fugit cu un sârb frumos în Iugoslavia. A fost şi trist, dar a şi zâmbit printre lacrimi. Iar după o săptămână a dispărut…
În faţa blocului meu stă, de o vreme, un alt bătrân într-un cărucior. Şi, dintr-o seară senină, de demult, au urcat până la mine câteva din sutele de vorbe cu miez spuse de Brumă: „În viaţa asta, tinere prieten, din întâmplare, nimic nu e întâmplător …”.
