M-am străduit, mai mereu, să înţeleg cum funcţionează lumea în care trăiesc, dar mărturisesc că doar rareori am reuşit. Când am crezut că m-am apropiat cât de cât de un răspuns, s-a dovedit că ori am fost prea naiv şi în realitate lucrurile stăteau cu totul altfel decât le vedeam eu, ori am refuzat să merg până la capăt pe drumul care m-ar fi dus spre aflarea adevărului.
Au mai fost şi altfel de întâmplări din care n-am înţeles mai nimic, iar motivele n-au nicio legătură cu cele despre care tocmai am vorbit. Bunăoară, zilele trecute am intrat pe Facebook, pe telefonul mobil, iar acolo m-am oprit câteva minute să ascult o conferinţă de presă ţinută în direct de Xavi. Aici trebuie să fac o paranteză şi să spun că eu sunt culer, aşa cum îi numesc catalanii pe fanii Barcelonei, adică, într-un fel, fac parte din familia lor, iar asta înseamnă că primesc pe flux tot ce se întâmplă la echipă, de la transferuri până la antrenamente şi vizite medicale ori cum şi-au ţinut ziua Piqué sau Jordi Alba. Deci tot. Aşa că l-am ascultat eu ce l-am ascultat pe Xavi, dar la un moment dat am ieşit de pe Facebook şi m-am deconectat de la internet, apoi am dat drumul la televizor, fiindcă era oră fixă şi voiam să văd ştirile. După vreo două sau trei minute, pe lângă vocea prezentatoarei am auzit încă una, a unui bărbat, şi m-am gândit că e de la ei, vreo problemă tehnică, dar când am văzut că nu mai înţeleg nimic, am tăiat sonorul televizorului. Şi l-am auzit în continuare pe Xavi, în telefon, dar tare, de parcă era pus pe difuzor. M-am apropiat cu paşi şovăielnici de telefon, l-am studiat, totul părea absolut în regulă, l-am întors pe toate părţile, l-am scuturat puţin, i-am tras un pumn, l-am trântit şi de pământ, ba chiar am sărit cu picioarele pe el. Nimic! Dacă am văzut că n-o scot nicicum la capăt, am luat telefonul, l-am băgat în dulap, între nişte tricouri, şi până nu m-a sunat cineva n-am reuşit să scap de Xavi.
Bine, nu la asta mă refeream când am spus că doar rareori am înţeles lumea care mă înconjoară, dar e şi ăsta un exemplu şi nu m-am putut abţine să nu vorbesc despre întâmplare. În general e vorba despre lucruri mult mai profunde. Pe unele le-am auzit chiar la ştiri, înainte de păţania cu telefonul, şi exact alea mă pun pe gânduri. Asta, probabil, fiindcă eu am fost crescut în ideea că românii sunt deştepţi, harnici şi primitori. Poate că nu în ordinea asta, dar nu are importanţă. Important e că la şcoală, dacă săream peste unul dintre cuvintele astea trei, riscam să iau câteva cu liniarul la palmă. Că suntem hoţi, şmecheri şi egoişti nu mi-a spus nimeni, niciodată. A trebuit să descopăr asta singur, la vârsta la care am avut curajul să nu mai fiu naiv. Şi, din ziua aia, toate misterele care mă-nconjuraseră şi mă ţinuseră prizonier într-o lume care de fapt nu exista s-au dezlegat.
Şi atunci am clădit o Românie după chipul şi asemănarea noastră. Una urâtă şi în care lucrurile merg rău, şi au să meargă şi mai rău. Construim, cu fiecare clipă care trece, o ţară în care – spunea un sociolog – o să ajungem să plângem după analfabetul funcţional de care râdem acum, fiindcă, în foarte scurt timp, el o să fie înlocuit, mai ales în funcţiile de conducere, de prostul absolut.
Aşa că, ţinând cont de toate astea şi de încă multe altele pe care n-am avut spaţiu să le mai amintesc, eu încep deja să stau cu ochii pe telefon. Aştept un mesaj de la RO-Alert care să-mi spună că România a intrat în faza de praf şi pulbere, fiindcă sunt un mare, mare culer al teoriei ăsteia. Pe urmă, poate am să ascund telefonul în dulap. Sau poate am să-l scot pe balcon, la căldură. Mai văd eu.
Adrian CRÂNGANU
