Adrian CRÂNGANU
Mi-am pus, şi nu o dată, întrebarea dacă lucrurile pe care le spunem sunt mai numeroase decât cele pe care le trecem sub tăcere. Înclin să cred că acelea despre care vorbim sunt totuşi mai multe, dar cele despre care nu suflăm un cuvânt sunt mai importante. Iar pe acestea din urmă, în marea lor majoritate, eu, cel puţin, aş vrea să le uit. Dacă nu pot vorbi despre ele, înseamnă că ori îmi e ruşine pentru ce am făcut, ori îmi trezesc regrete, sau pur şi simplu mă dezgustă. Am fost însă şi situaţii când am tăcut pentru a face un bine, sau, mai degrabă, doar pentru a nu face rău cuiva.
E adevărat că, de multe ori, am tăcut atunci când ar fi trebuit să vorbesc, şi, invers, m-a luat gura pe dinainte când mult mai bine ar fi fost s-o ţin închisă. Rău, însă, cu adevărat, n-am făcut niciodată din cauza acestei slăbiciuni pe care întotdeauna mi-am recunoscut-o. De pildă, îmi vine acum în minte o întâmplare petrecută în urmă cu vreo zece ani – şi nu ştiu, sincer, de ce tocmai la ea m-am gândit –, despre care n-am vorbit decât cu o singură persoană. Lucram pe atunci la Radio, era într-o seară târziu, iar eu am ieşit din studiou ca să mai fumez o ţigară înainte de a pleca acasă. Când mai aveam puţin, pe coridor a apărut, speriat, un om important din judeţ. Ieşise grăbit dintr-o încăpere şi se încheia la nasturi din mers. Cu toate că ne cunoşteam bine, s-a făcut că nu mă vede, iar eu am făcut la fel. Imediat în urma lui a apărut o femeie tânără şi frumoasă, care, la fel, îşi aranja hainele în timp ce a trecut val-vârtej pe lângă mine, iar ultimul a ieşit din cameră cel ce bănuiam eu că trebuia să fie soţul acelei doamne. Mă simţeam atât de stânjenit de scena la care eram martor fără voia mea, încât am privit în altă parte. Cuvintele grele ale bărbatului înşelat n-am avut însă cum să nu le aud… Dar, oricât de ziarist aş fi fost, atunci şi acolo s-a terminat totul. Am povestit întâmplarea cuiva, după care n-am mai suflat o vorbă despre ea, nimănui. Până azi.
Şi am mai tăcut în multe privinţe, dar mai ales despre un subiect m-am ferit mereu să vorbesc. Am s-o fac acum, pentru că chiar îmi doresc să lămuresc nişte lucruri. Mă refer la anchetele senzaţionale pe care le difuzează televiziunile ori le publică ziarele, în care sunt demascate afacerile mai mult decât dubioase ale câte unui politician. Celor puţini cu care am discutat până acum despre asta le-am spus adevărul curat: niciodată, dar absolut niciodată, un simplu reporter nu are suficiente mijloace să afle singur toate acele matrapazlâcuri. Şi poate nici curajul s-o facă. Dar, la momentul oportun, acel reporter găseşte pe birou un plic mare, fără nicio adresă, burduşit cu documente, şi primeşte un telefon în care i se şopteşte să-i dea drumul şi să fie liniştit, fiindcă are spatele asigurat. Poate că iar mi-am dat drumul la gură… Însă, cum ziceam la început, lucrurile despre care nu se vorbeşte sunt cele cu adevărat importante. Iar eu n-am să spun, niciodată, nici ce culoare politică avea costumul bărbatului care se încheia la nasturi din mers, nici ce nuanţă are de obicei plicul burduşit cu documente al reporterului.
