Adrian CRÂNGANU
Mi-e greu să spun despre mine că sunt un ateu convins, cum la fel de greu îmi e să afirm că sunt cu adevărat credincios. Sunt, mai degrabă, un necunoscător, un ignorant, fiindcă, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că religia este unul dintre punctele mele cele mai slabe, dacă nu chiar cel mai slab. Sunt ani buni, poate opt, poate zece, de când mă tot străduiesc să citesc Biblia – asta după ce, încă din copilărie, am început-o, cred, de vreo douăzeci de ori –, şi nici până azi nu am terminat-o. Şi, ce e poate chiar mai grav, nici nu cred că acest lucru se va întâmpla prea curând. Motivul e simplu: sunt, acolo, o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg, pe care nu le pătrund aşa cum mi-aş dori, şi, oricât am încercat să găsesc pe cineva care să mi le lămurească, nu am reuşit. Iar atunci am zăbovit uneori şi câte o săptămână la un capitol care mie mi s-a părut mai greoi, căutând să-mi dau singur răspunsurile. În cele mai multe cazuri nu am reuşit, cred că nici nu aveam cum, şi atunci am trecut mai departe, cu sentimentul că am lăsat în urmă nişte treburi neterminate, a căror amintire va reveni din când în când şi nu mă va lăsa în pace până nu voi dezlega acele adevărate enigme pentru mine. Mă cunosc bine şi ştiu că aşa se va întâmpla.
Am spus că nu sunt ceea ce se înţelege, în general, printr-un om credincios. Nu mă laud cu asta, dar nici nu mi-e ruşine. De exemplu, atunci când cineva îmi dă o palmă, cu siguranţă n-am să-i întorc şi celălalt obraz. Pe urmă, nu sunt un om care se roagă, în sensul că nu mă rog în fiecare zi, şi nici la biserică nu merg decât foarte rar. Excepţie de la aceste reguli fac doar momentele grele, de cumpănă, atunci când nu mai am altă soluţie decât să cer ajutor de la Dumnezeu. Şi mărturisesc că am făcut asta de nenumărate ori, chiar dacă aproape niciodată nu i-am mulţumit că mi-a ascultat gândurile.
Prin urmare, cred că mă comport ca un ins obişnuit, ca majoritatea oamenilor. Cu toate astea, la fiecare sfârşit de an, în perioada Crăciunului, sunt altfel. Cum prind un moment liber, ascult colinde. Şi, oricât de încărcat ori învolburat mi-ar fi sufletul, ca prin farmec, mă liniştesc. E ceva, e o pace parcă nepământeană în tot ce mă înconjoară în acele zile, încât o dată mi-am zis că, dacă viaţa m-ar arunca undeva departe, în creierii munţilor sau în vreun deşert, singur şi fără posibilitatea de a măsura în vreun fel scurgerea timpului, sunt convins că aş simţi, fără putinţa de a da greş, când e Paştele sau Crăciunul. Pentru că, în acele zile, Ceva se lasă peste noi, ne mângâie şi apoi ne pătrunde, frumos, parcă cu o durere dulce, în inimi. Pe mine, cel puţin, acel Ceva mă face mai bun. Şi, cu siguranţă, la fel îi văd şi pe cei din jurul meu. Iar toate astea se întâmplă mai cu seamă de Crăciun…
Aşa cum am mai spus, nu sunt un om credincios în adevăratul sens al cuvântului. Poate că tocmai de aceea înţeleg abia cum de ce Dumnezeu a făcut zăpada albă.