Geto-dacii erau un popor indo-european, format în spaţiul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri, adesea consemnat în creaţiile autorilor greci şi romani, impunându-se cu realizări în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii, cum ar fi filosofia, astronomia, medicina, matematica, arta etc. Numeroase izvoare antice consemnează direct sau indirect faptul că aceştia erau cunoscătorii unui alfabet propriu, pe care îl foloseau încă înainte de a veni în contact cu civilizaţiile greacă şi romană. Astfel, Aristofan, în „Acarnienii” (146), relatează că solul atenian Theoros, sosit în cetate de la o întrevedere cu regele trac Sitalces în vederea încheierii păcii în 431 î. Hr., îi asigură pe conducători că acesta iubeşte Atena şi scria pe pereţi: „Atenienii cei nobili”.

Referindu-se la agatârşii ce locuiau la izvoarele Mureşului, Aristotel, în „Probleme”, XIX, 28, afirma: „De ce se numesc legi unele cântece? Pentru că înainte de cunoaşterea literelor, legile se cântau, ca să nu fie uitate”.

Cercetări mai recente au relevat existenţa unei scrieri arhaice pe ceramică, chiar mai vechi, în cadrul Culturii Gârla Mare. Descifrarea ei atestă că geto-dacii utilizau un alfabet propriu, de natură silabică, a cărui citire se făcea în Bustrofedon (1600-1150 î. Hr.). Ei aveau cunoştinţă despre valoarea fonetică a fiecărui semn şi-l aplicau la începuturi ca primă literă a unui nume propriu, pe obiectul a cărui proprietate doreau să o însemne. Ceea ce i-a impresionat pe greci, în mod deosebit, a fost înalta spiritualitate tracă. Herodot vorbeşte despre Zamolxis, rege şi zeu „care i-a învăţat pe geţi credinţa în nemurirea sufletului”.

În „Getica”, 39, Iordanes precizează că geto-dacii au fost îndrumaţi de filosofi, ce au fost divinizaţi după moarte, între ei numărându-se Zamolxe, Zeuta şi Deceneu. Acesta din urmă era preţuit de Burebista pentru faptul că i-a învăţat pe geţi (69) „Etica” şi l-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii. Transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de „Belagines”. I-a învăţat apoi logica, devenind superiori celorlalte popoare.

Dându-le exemple practice, i-a îndemnat să-şi petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi alte secrete astronomice, cum creşte şi scade orbita Lunii. A expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus, spre a se apropia sau depărta de Polul ceresc. Şi ce plăcere mai mare era decât ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice… după lupte.

De la antici aflăm că, datorită acumulării cunoştinţelor filosofice prin Zamolxe, geto-dacii se credeau nemuritori, iar zeităţile lor nu aveau chipuri de oameni, ca la greci spre exemplu, ci erau consemnate prin semne simbolice.

Zamolxe, fiind divinizat, era identificat cu cerul senin, Sabazios – prin cercuri concentrice, care aminteau de cultul Soarelui, Demetra, zeiţa fertilităţii, cu imaginea unui vultur cu corn.

Platon avea să recunoască superioritatea medicinii trace faţă de cea greacă, tracii având în vedere întregul, adică şi partea psihologică, atunci când tratau un bolnav.

Urmare a faimei lor de iubitori şi preţuitori ai ideilor filosofice, către ei se îndreptau chiar şi filosofii romani persecutaţi de Domiţian, ce-şi vor petrece viaţa alături de daci. Unul dintre aceştia, Dion Chrysostomos, s-a întors la Roma în 97 d. Hr., fiindu-i de mare folos împăratului Traian pentru detaliile pe care i le-a furnizat despre Dacia. Numai aşa se explică afirmaţia lui Traian: „Nu ştiu ce spui tu, dar eu te iubesc ca pe mine însumi”.

Legăturile dacilor cu Roma şi Atena constituiau tot atâtea vase comunicante ale culturii şi ale modei în diferite domenii. Nobilii daci erau oameni umblaţi, la curent cu problemele zilei. Cultura, civilizaţia, manifestate cu precădere în plan oral, nu lipseau.

Cât priveşte arta tracă, tezaurele descoperite la sud şi la nord de Dunăre sunt o mărturie a măiestriei meşteşugarilor daco-traci, a bogăţiei căpeteniilor acestora şi a resurselor materiale oferite de spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Creştinismul în Dacia

Din toate mărturiile contemporane, reiese că dacii romanizaţi din nordul Dunării nu au avut niciun temei ca să-şi părăsească locuinţele şi pământul după anul 275. Nicio inscripţie nu pomeneşte de vreo deplasare în masă a unei populaţii numeroase, iar descoperirile arheologice din sudul Dunării nu înregistrează nici ele o creştere spontană a numărului locuitorilor din zonă.

Imperiul Roman păstrează efectiv controlul asupra unei părţi din nordul Dunării şi numai după lupta de la Utus (Vidin), din 447, hunii reuşesc să pună stăpânire pe o fâşie de pământ din sudul Dunării. Aceasta până la moartea lui Attila, când autoritatea imperiului revine la Dunăre, probabil înaintea domniei lui Iustinian (527-565).

Săpăturile arheologice au scos la lumină o serie întreagă de dovezi materiale care îngăduie să se afirme că, la sfârşitul secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului al VI-lea, Oltenia, Banatul, sudul Transilvaniei până la Arieş, se aflau sub controlul Imperiului Roman. Această situaţie îngăduia imperiului să supravegheze şi teritoriile din jur, inclusiv Moldova de Sud şi Muntenia.

În „Novela XI” emisă de Iustinian, prin care se organizează Arhiepiscopia Justiniana Prima pentru provinciile sud-dunărene (cele două Dacii, Mediterana şi Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Macedonia Secunda şi parte din Panonia Secunda), împăratul afirma că cele două ţărmuri ale Dunării se aflau sub autoritatea imperiului.

În secolul al IV-lea s-a dat o bătălie decisivă între păgânism şi creştinism. În acest timp, apar cei mai de seamă scriitori creştini. Niceta de Remesiana, prieten al lui Paulin de Nola, este considerat de istorici ca apostol naţional al ţinuturilor dunărene, iar Fericitul Ieronim, născut în Panonia, subordonată în acea vreme lui Iustinian, adică Arhiepiscopiei Justiniana Prima, este unul dintre cei mai însemnaţi Părinţi ai Bisericii, cel care a restabilit textul Bibliei în limba latină pornind de la originalele ebraice şi greceşti (Vulgata).

La anul 451, după Sinodul de la Calcedon, „cei mai înverşunaţi apărători ai dreptei credinţe au fost călugării sciţi”, cum erau numiţi călugării geto-romani din Dobrogea de azi. Ei s-au ridicat împotriva monofizitismului care triumfase în unele provincii din Asia. S-a ajuns chiar la răscoala organizată la începutul secolului al IV-lea, condusă de Vitalianus, care ameninţa însăşi capitala imperiului, Constantinopol.

Unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai creştinismului din Dacia era Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (Dionysius Exiguus). Acesta traducea din greacă în latină o serie de scrieri importante cu caracter anti-eretic. Pe lângă toate acestea, Dionisie era acela care, la anul 526, propunea Calendarul creştin, prin crearea erei noastre, introdusă în întreaga lume, pe care o fixează la anul 754 „ab urba condita”, devenit anul +1, „ano Domini”. Iată o mare contribuţie la civilizaţia actuală mondială!

De menţionat este şi rolul Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul (360-435), care a contribuit la organizarea vieţii monahale. A scris faimoasele „De institutio Caenobiorum” şi „Collationes”.

Factorul esenţial care a consolidat romanitatea nord-dunăreană a fost creştinismul. „Românismul şi creştinismul nostru – constată Vasile Pârvan – sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în Dacia lui Traian”.

În Scytia Minor şi în Dacia, încă înainte de recunoaşterea sa prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din 313, creştinismul este cunoscut. Există date certe despre martiri din vremea persecuţiilor lui Diocleţian (284-305) şi Galeriu (293-311): doi episcopi de Tomis, unul martirizat în 309, altul în vremea lui Licinius (308-324), alţi 60 de martiri în acelaşi Tomis, alături de alţii la Axiopolis, Novidium. Există apoi o bazilică din veacul IV, la Niculiţel, lângă anticul Noviodonum, cu osemintele a patru creştini martirizaţi: Athalos, Camasis, Zoticos şi Filip. O tradiţie târzie menţionează apariţia şi predicile Sfântului Apostol Andrei la Dunărea de Jos.

La Tomis, sunt menţionaţi în secolele IV-VI, 10 episcopi. Alţi 14 episcopi subordonaţi Tomisului, ridicat la rang de mitropolie, sunt cunoscuţi pe malul drept al Dunării şi pe litoralul pontic. La Tomis, Histria, Tropaeum Traiani, au fost descoperite până acum 40 de bazilici paleocreştine. Ulterior, prin secolele V-X, creştinismul continuă să-şi evidenţieze dăinuirea, chiar dacă nu sub formele intense de mai înainte. Dovadă sunt bisericuţele rupestre de la Basarabi, cu inscripţii în greacă şi slavonă.

La nord de Dunăre, este cunoscută activitatea misionară, în rândul goţilor, a lui Wulfila (310-383), care predica în limbile greacă, latină şi gotă, traducând chiar şi Biblia în limba gotă.

Tot printre goţi – şi nu numai – predică şi Sfântul Sava Gotul, care în 372 cade victima persecuţiilor anticreştine ale regelui Athanaric.

În tot spaţiul nord-dunărean, deopotrivă pe tot teritoriul fostei provincii romane şi chiar în afara acesteia, au fost descoperite numeroase obiecte paleocreştine. Între acestea se remarcă cele două donarii din secolul IV, cu inscripţii în latină şi cu monograma lui Hristos, găsite la Biertan, lângă Sibiu, şi la Porolissum (Moigrad), ambele, deci, în vechea Dacie romană. Pe cel dintâi se află inscripţia: „Ego, Zenovius, votum posui” („Eu, Zenovius, am pus această ofrandă).

La Slăveni, în apropiere de Dunăre, s-au descoperit urmele unei biserici paleocreştine, vase de lut cu semnul crucii, multe geme cu imaginea „Bunului păstor”.

Se poate spune, deci, că creştinismul în Dacia a pătruns încă din vremea stăpânirii romane, răspândindu-se apoi, prin convertirea populaţiei fără ordinul şi intervenţia factorilor politici, menţinându-se şi amplificându-se, treptat, la nivelul comunităţilor rurale.

Pr. Doinel-Puiu MĂRGINEANU