„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.“ (I Corinteni, 6, 12)

Omul a primit de la Bunul Dumnezeu libertatea de a se bucura de toate lucrurile ce sunt sub soare, însă nu toate lucrurile de sub soare sunt benefice sufletului şi trupului omenesc. Din această cauză, omul trebuie să chibzuiască la toate cu înţelepciune şi să fie cumpătat în tot ceea ce face. Virtutea cumpătării e cea care îl ajută să se depărteze de toate lucrurile rele în favoarea celor bune, spre sănătatea trupului şi mântuirea sufletului. Nimic nu aparţine omului, nici măcar propria lui viaţă. Cine spune că a pierdut averi sau alte lucruri pământeşti, nu ştie ce spune, fiindcă el nu a avut nimic. Toate i s-au dat prin îngăduinţa Lui Dumnezeu – şi averi şi familie, şi copii, şi un loc de muncă important: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1, 21).

Cumpătarea aş putea-o numi chiar începutul înţelepciunii. Cei care înţeleg că în toată libertatea ce le este îngăduită de Bunul Dumnezeu trebuie să fie cu pricepere, cu măsură, încep a deosebi binele de rău, încep a înţelege că Bunul Dumnezeu a pus cumpănă în toate – şi vântului, şi apelor, şi se vor învrednici de mântuirea sufletului: „Adâncul şi moartea au zis: Noi am auzit vorbindu-se de ea. Dumnezeu îi cunoaşte drumul şi numai El este Cel ce ştie locuinţa ei. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se află sub ceruri, Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor, Când El statornicea ploilor un făgaş şi o cale bubuitului tunetului, Atunci el a văzut înţelepciunea şi a cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea.“ (Iov 28, 22-28).

Cel necumpătat va atrage după sine mulţime de vicii şi va pierde împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că „Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăția lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 12), de aceea în tot ceea ce faci trebuie cumpătare.

Când virtutea cumpătării este absentă din viaţa omului, apar dezechilibre energetice ce îi afectează trupul, mintea şi mai pe urmă sufletul.

Omul ce nu pune cumpănă mâncării şi băuturii îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul său, iar necumpătarea la mâncare şi băutură atrage după sine multe vicii, viciul lăcomiei pântecelui, al poftelor trupeşti, al grăirii în deşert, al lenevirii. Nici din punct de vedre medical nu este recomandat ca omul să mănânce şi să bea fără socotinţă, căci mâncarea fără saţ face trupul rotund, slăbindu-i mădularele, inima pompează mai greu sângele, creierul se oxigenează mai puţin, ficatul se măreşte, iar toate acestea atrag după sine lenevirea sufletească. În timp ce trupul este hrănit mai mult decât are nevoie, sufletul este lăsat să flămânzească şi să înseteze după rugăciune şi fapte bune. Cei ce se îngrijesc prea mult de trup, uită adesea de suflet. Toată grija lor e pentru nevoia trupească – mâncare, băutură, haine în pas cu moda. De multe ori, unii îşi cumpără haine fără să fie nevoie a le cumpăra, le cumpără doar de dragul de a se îmbrăca zilnic cu ceva nou sau de dragul de a se plimba prin magazine. Toate aceste preocupări lumeşti depărtează sufletul de adevărata înţelepciune, îl face să îşi irosească fiecare clipă în deşertăciune.

La fel de nefolositor trupului şi sufletului este şi somnul fără măsură. Somnul este şi el o urmare a necumpătării şi a roadelor ei – lăcomia pântecelui, lenevirea. Atunci când nu există cumpătare în ceea ce priveşte somnul, sufletul devine asemenea unui mugur ce aşteaptă energia solară pentru a înflori şi a rodi. Cum energia, hrana spirituală, întârzie să apară prin lenevire, somnolenţă, sufletul îşi închide ochii, rămâne în întuneric, iar pe chipul lui începe să prindă contur floarea viciilor.

Întregul Univers, dacă nu se ghidează după principiul cumpătării, s-ar frânge în haos. Bunul Dumnezeu a avut însă de grijă să pună la toate cumpănă, şi vântului, şi apelor.

Dacă vara soarele încălzeşte prea mult, pământul suferă şi nu îşi mai dă rodul său; dacă ploaia cade fără încetare din ochii norilor încărcaţi de lacrimi, plantelor li se slăbesc rădăcinile; dacă vântul suflă prea puternic, distruge vegetaţia, ridică valurile mărilor şi oceanelor provocând stricăciuni, dărâmă clădiri; dacă omul nu este cumpătat în toate, slăbeşte rădăcinile sufletului său şi îşi omoară treptat trupul.

Experienţele făcute de oamenii însetaţi de cunoaştere au avut adesea rolul de a distruge frumuseţea pământului şi sănătatea. Descoperirea energiei atomice a fost nefastă pentru multe locuri de pe pământ, folosirea unor elemente chimice în alimenaţie duce treptat la îmbolnăvirea trupului, multe experimente medicale au fost nereuşite şi exemplele ar putea să continuie…

Nimeni nu condamnă ştiinţa. E bine să cunoşti, însă noi suntem înconjuraţi de energie. Trăim pe o planetă vie. Putem să ne încărcăm trupul energetic doar petrecând o oră în mijlocul naturii, lângă nişte copaci, pe câmp, în preajma unei ape. Atunci, de ce trebuie să distrugem darul ce ni l-a făcut Bunul Dumnezeu, viaţa din tot ceea ce ne înconjoară, de dragul unor descoperiri ştiinţifice? Totul trebuie făcut cu multă cumpătare. Eşti înţelept şi poţi aduce un folos omenirii cu roadele priceperii tale, atunci foloseşte-te de acest lucru fără să distrugi viaţa! Distrugând viaţa, înseamnă că lupţi împotriva binelui.

Cumpătarea trebuie să existe în toate. Atunci când această virtute există, omul trăieşte în binecuvântare şi fericire: „ Fericită eşti tu, ţară, care ai rege un fecior de neam mare şi căpeteniile tale mănâncă la vreme, ca toţi oamenii, şi nu se dau la băutură.“ (Ecclesiastul 10, 17).

Pr. Ion TURNEA