Fundamentul și viitorul unei națiuni depind în mare măsură de credința, răbdarea și nădejdea oamenilor care o alcătuiesc, deoarece perioadele istorice bune alternează adesea cu timpurile dificile, conflictuale, încărcate de crize economice și politice. În astfel de intervale, oamenii curajoși, dar care sunt înzestrați, totodată, și cu virtutea prudenței, sunt cei care reușesc să echilibreze din nou situația generală, să aducă pace și liniște în interiorul propriului neam și să-i asigure acestuia supraviețuirea pe termen lung. A considera că viața este alcătuită exclusiv din ocazii favorabile, care sunt ușor de observat și de fructificat, fără a depune prea mult efort, constituie o dovadă în plus a imaturității generale a factorilor de decizie. În mod firesc, este normal să te aștepți ca, după o perioadă de timp favorabilă, să urmeze una în care te vei confrunta cu dificultăți. Așadar, în momentele fericite ale vieții, este bine să adopți o atitudine prudentă, în timp ce, atunci când întâlnești situații complicate, este înțelept să fii curajos și îndrăzneț, fără a deveni, desigur, mândru din cauza încrederii imature în propriile puteri și calități. Făcând referire la minunea săvârșită de Mântuitorul Hristos când ucenicii se aflau cu corabia pe marea tulburată de o furtună puternică, iar Acesta a venit la ei pășind pe ape, Sfântul Chiril al Alexandriei spunea: „Despărțiți prin mari distanțe de uscat și suferind de teamă că nu vor putea fi izbăviți, având între ei și uscat marea, li Se arată deodată de trei ori doritul Iisus Hristos. Astfel mântuirea le venea ca un foarte mare dar al celor aflați într-o astfel de primejdie, cărora frica le tăiase orice nădejde de a mai viețui. Și sunt speriați văzându-L pe Iisus venind spre ei prin mijlocul mării, căci li se adaugă la temere minunea. Dar Hristos îi scapă îndată de aceste greutăți, zicând: «Eu sunt, nu vă temeți» (Marcu 6,50). Căci cei cărora le era de față Hristos trebuiau să scape de toată tulburarea, să se vadă mai presus de orice primejdie. Vom ști deci și prin aceasta că trebuie să avem în ispite o cugetare curajoasă și tinerească, să ne întărim cu o răbdare puternică, ajutați de nădejdea în Hristos, de nădejdea că vom fi izbăviți din toate, chiar dacă suntem învăluiți, prin încercare, de multe temeri”.
Teama paralizează orice decizie și ne conduce la neputința de a acționa în vreun fel sau altul. De aceea, soluția care se propune de la sine într-o situație dificilă este cea a luării fiecărei decizii prin rugăciunea sinceră și nădejde neclintită. În momentele de cumpănă, de regulă, oamenii se grăbesc să ia o hotărâre, fundamentând-o pe rigiditatea păstrării acesteia indiferent de consecințele ulterioare, însă, dacă ar pune bazele ei pe credință, nădejde și rugăciune, ar observa când este necesar să schimbe ceva sau, din contră, să rămână statornici în privința a ceea ce au de făcut. Teama se opune, așadar, atât curajului, cât și prudenței, deoarece micșorează avântul celui dintâi și subminează gândirea care o însoțește pe cea de-a doua. Doar oamenii care păstrează curajul și prudența intacte în situații de criză sunt capabili să se sacrifice pentru ceilalți, în timp ce persoanele care procedează diferit ajung să-i sacrifice pe cei din jur pentru a se salva ele însele.
Pe măsură ce iubirea de sine sporește, curajul se diminuează, iar prudența se transformă într-un instrument psihologic egoist de ocrotire exclusivă a propriei persoane. Instinctul de conservare al omului are ca scop protejarea integrității sale corporale și sufletești, însă este un factor decizional important numai în situațiile în care o eventuală acțiune s-ar dovedi vătămătoare în mod inutil pentru cel care încearcă să o pună în practică. Acest instinct ne ferește de asumarea riscurilor prea mari pentru obținerea unor rezultate modeste, de a-i permite să controleze toate aspectele vieții, jucând rolul principal în fiecare decizie, constituie un obstacol serios în calea progresului spiritual al creștinului. Astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul spunea: „Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc așa de moleșit, de descurajat și fără de minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Când unul din aceștia prețuiește mai mult odihna trupului decât ostenelile pentru virtute și socotește ca o cunoștință folositoare să nu se ostenească de bună voie cu lucrarea, ci să se îndeletnicească mai bine cu poruncile ușoare care aduc sudori puține, atunci dușmanii nevăzuți sădesc în suflet lipsa de curaj față de lucrarea liniștirii și din tare și nebiruit îl fac slăbănog în lucrare”.
Comoditatea, egoismul lipsa oricăror încercări și necazuri cântăresc foarte mult în balanță atunci când cei care au devenit prizonierii lor se confruntă cu situații cu adevărat grele. De aceea, sunt pregătiți pentru orice situație, oricât de dificilă, numai acei oameni care au înfruntat greutăți mari fie cu succes, fie căpătând experiență din eșecurile lor. Un creștin curajos va ști că orice cale spre desăvârșirea sa spirituală este însoțită de momente dificile, de boli, necazuri și ispite, dar toate acestea au drept scop întărirea și sporirea sa sufletească. Ostilitatea lumii în care trăim, înrobită de gândirea seculară și comodă, este un prilej de a ne demonstra curajul echilibrat și gândirea prudentă, precum și disponibilitatea de a-i ajuta și sprijini pe semenii noștri.
În contextul actual, dominat de lașitate, îndrăzneală neîntemeiată și lipsa unei gândiri raționale și coerente, textele Sfinților Părinți ne îndeamnă să adoptăm calea viețuirii creștine: responsabilă, curajoasă, lucidă, dar, în același timp, guvernată de prudență. Toate aceste virtuți, la rândul lor, creează contextul necesar pentru dobândirea celei mai de preț calități umane dintre toate: înțelepciunea. Însă, pentru a ajunge aici, este nevoie atât de un curaj înțelept, cât și de o prudență bine întemeiată.
Pr. Petru PAICA