Ca autor al compendiumului intitulat „Pe urmele «Doinei Banatului» şi ale slujitorilor ei”, am spus că doi apropiaţi ai mei, Nicolae Mihăilescu şi Nicolae Pârvu, mi-au fost de mare ajutor în demersul întreprins. Despre primul am amintit în numărul trecut, despre al doilea o fac acum.

Având privilegiul de a-l cunoaşte pe Nicolae Perescu personal, la Caransebeş, în perioada de început a anilor ’60, mai exact între 1959-1963, Nicolae Pârvu, fără să fie specialist, mi-a spus că acesta a fost cel mai mare dirijor de muzică populară pe care l-a dat Banatul nostru. Au recunoscut asta şi oamenii de specialitate, atât cei de ieri, cât şi cei de azi, şi este mare păcat că bărbatul acesta plin de energie şi de viaţă s-a stins prea devreme.

Şi a mai spus Nicolae Pârvu: „Eram redactor responsabil la Centrul de radioficare din «Cetatea gugulanilor» şi, împreună cu tehnicianul de excepţie care a fost Gică Linţa, am început să facem primele înregistrări pe benzi magnetice. O adevărată minune a tehnicii de pe vremea aceea. «Ademenit» de Lae Perescu – admirabil «racolor» de oameni valoroşi – , Gică avea să plece şi el la Ansamblul de cântece şi jocuri populare «Doina Banatului», denumit iniţial «Lazăr Cernescu». Cu multă bucurie îmi aduc aminte că, o dată, la o comandă specială venită de la şefii mari ai Regiunii Banat, cu sediul la Timişoara, am înregistrat două benzi magnetice de circa patru ore, pentru Ambasada Japoniei la Bucureşti. Venise în Banat o delegaţie din «Ţara surâsului» şi, după ce membrii ei au participat la un spectacol de gală susţinut, printre alte formaţii, şi de «banda» lui Lae Perescu, au adresat rugămintea de a li se copia câteva dintre nestematele folclorice ale românilor din Banat. Beleaua a căzut pe Gică Linţa, din partea redacţională. Noroc că n-a fost nevoie ca textele admirabile interpretate de Ana Pacatiuş, Livia Ilcău, Rodica Dima, Sonia Vlaicovici, Achim Nica, Florentin Iosif şi Mitru Chepeţan să fie traduse în limba japoneză. Am făcut benzile, a ieşit o minune, am fost felicitaţi, şi drept recompensă, Centrul la care lucram a fost înzestrat cu un magnetofon nemţesc ultramodern pe vremea aceea. Pe Lae Perescu l-am urmărit, deci, în toate «fazele» sale – la repetiţii, în biroul de director, pe scena marilor spectacole, în turneele prin ţară, sau în transmisiile în direct de la foarte tânăra Televiziune din Bucureşti. La repetiţii, Lae Perescu era… «turbat», nu alta. Nu admitea nici cea mai mică greşeală. O dată, eram acolo, în sala de repetiţii, urmărindu-l cum lucrează, şi un lăutar, mahmur după o noapte de beţie cu răchie de Feneş, a stricat parcă o notă. Lae s-a dus glonţ către el (era vara, el era transpirat, fără cămaşă), i-a luat vioara, şi praful s-a ales de ea! Noroc că lemnul a cedat şi bietul lăutar a rămas cu capul nespart. A doua zi, acesta nici n-a mai venit la serviciu. În concertele cu public (unele, la Caransebeş, durau până după miezul nopţii), Lae Perescu era de o agilitate, de o fineţe în gesturi, care te captivau. Aici era el artist! Mare!!! Dirija, după cum remarca un bun prieten comun, Romică Paulescu, cu toată fiinţa lui, cu tot corpul, nu numai cu mâinile. Îl ascultau monştrii sacri ai folclorului de pe vremea aceea, prezenţi în concerte de inegalabilă ţinută. Îi aducea Nicolae Perescu la Caransebeş, şi cele mai distinse doamne erau date în grija doamnei Lia Perescu, soţia marelui dirijor. Doamna Lia avea să fie «granitul» soţului atât de solicitat în ţară şi peste hotare. L-a plâns, cu durere, în Cimitirul Eroilor de pe str. Muntele Mic, unde îşi doarme somnul de veci alături de Arsenie şi Ion Bălan, Tită Stanciu, Lae Arapu şi alţi «mari» ai folclorului. Cele mai mari şi mai multe secrete i le-au destăinuit Maria Tănase, Ioana Radu, Mia Braia, Ion Cristoreanu…”.

Fiind elev la Liceul Nr. 1, actualmente „Traian Doda”, din Caransebeş, locuiam pe str. Muntele Mic, la nr. 21, la familia Bona Truţă, un ilovan de-al meu. Toată ziua treceam pe lângă Centrul de radioficare, stăteam la gard şi ascultam muzica ce se auzea prin intermediul difuzoarelor din fiecare locuinţă, cu prioritate cea populară. Într-o zi mă descoperă prietenul meu de mai târiu, Nicolae Pârvu. Fără să-l cunosc, mă întreabă ce fac acolo. I-am răspuns că ascult muzică. Mă întreabă dacă îmi place, îi zic da. De unde sunt? Îi zic din Ilova. A dedus că stau la Uica Truţă, deoarece îl cunoştea, era cojocar. Mă întreabă dacă eu ştiu să cânt. Îi răspund că aşa, puţin. Mă invită în studio. Îmi pune pe urechi două căşti şi-mi spune să cânt ceva. Eu ştiam cântece din repertoriul lui Achim Nica şi „Sorocul” lui Tiberiu Ceia. Fac o probă şi după aceea mă înregistrează pe un magnetofon. La plecare, îmi spune ca în acea seară, la ora 19, pot să mă ascult la difuzor. Mândru de mine, am anunţat toţi vecinii să asculte. În transmisie, a anunţat de unde sunt şi ce şcoală frecventez. A doua zi, la cursuri, colegii m-au felicitat, spunându-mi că m-au auzit cântând la difuzor. Acesta a fost primul pas făcut de mine pe drumul cântecului, pentru ca în anul 1964 să cânt cu o orchestră adevărată pe scena Casei de Cultură din Caransebeş şi să fiu descoperit de regretatul Nicolae Perescu, care m-a ajutat în drumul meu de cântăreţ, intuind bine, fiindcă, iată, azi împlinesc 50 de ani de activitate artistică.

Mulţumesc pe această cale tuturor celor care mi-au fost aproape şi m-au ajutat în cariera mea: Nicolae Perescu, Nicolae Pârvu, Nicolae Mihăilescu, Laci Perescu, Ion şi Viorel Bălan, Stanciu Tită, Formaţia Sandu Florea, Constantin Demeter, Lae Polt şi alţii.

Ştefan ISAC

Explicaţie foto: Orchestra „Doina Banatului” din Caransebeş, dirijată de Nicolae Perescu, era nelipsită de pe scena estivală din Parcul Rozelor, din Timişoara