Adrian CRÂNGANU

Într-una din zilele trecute, era cât pe ce să fiu călcat de o maşină. Una mare, frumoasă, dar mai ales puternică, o maşină la volanul căreia am putut să observ, aşa, pe fugă, un mucos care ar fi putut să-mi fie copil. După vârstă, nu după obiceiurile proaste pe care le-a învăţat de la părinţi. Apoi, când lucrurile s-au mai liniştit după trecerea în viteză a maşinii, oamenii din jur au început să vorbească, şi aşa am aflat cine era de fapt fecioraşul de bani gata căruia, din folclorul local, ştiam că tata nu-i refuza absolut nimic, nici măcar să schimbe maşinile tari ca pe nişte biete cămăşi murdare la guler.

Mi-am zis, atunci, că istoria se repetă. Şi mi-am amintit că şi pe tatăl lui – azi un om de afaceri cu o grămadă de bani şi cu o poleială de respectabilitate – tot aşa l-am cunoscut, când a oprit maşina la un metru de mine. Se întâmpla asta în urmă cu vreo 25 de ani. Eram, amândoi, mult mai tineri, eu un biet muncitor în uzină, el – ditamai secretarul de partid. Era duminică, iar eu mă dusesem în fabrică să iau ceva. Să iau, nu să fur. Probabil că s-a enervat din două motive: unul, că eram cu o fată, iar al doilea – că m-am prefăcut că nu-l cunosc şi, când mi-a zis cum îl cheamă şi cine e, i-am spus că n-am auzit de el. Era modul meu de a-mi arăta dezgustul pentru tot ceea ce însemna comunism şi nulităţile care-l puneau în practică. Nu ştiu nici azi ce şi-a închipuit despre mine, dar pe vremea aceea nu prea eram dus la biserică, iar asta a simţit-o pe propria piele: când m-a întrebat ce caut cu curve, duminica, în fabrică, l-am trântit pe capota maşinii şi i-am promis că, dacă mai scoate un sunet despre sora mea, îl omor. Pe moment s-a liniştit, dar privirea lui spunea altceva. A doua zi a trimis miliţia după mine. Până la urmă am dat-o la pace, chiar dacă el a vrut cu tot dinadinsul să mă aducă pe calea cea bună, făcându-mă membru de partid, iar eu nu m-am lăsat convins în ruptul capului.

Apoi a venit decembrie 1989. De frică să nu-l linşeze oamenii din uzină, a fugit la el acasă, în Oltenia, şi s-a dat la fund vreo câţiva ani. Lumea l-a uitat, eu însă nu. Într-o zi – eram deja ziarist –, m-am întâlnit cu el la o conferinţă de presă. Se înscrisese în partidul care continua doctrina comunistă şi, spăşit, m-a rugat să nu fiu prea dur cu preşedintele care venise în oraş. Am zâmbit şi i-am spus că nu, n-am să fiu dur, am să fiu doar obiectiv. Şi mi-ar plăcea să cred că am fost, chiar dacă nu aveam decât vreo trei ani de presă în spate pe atunci.

Cu timpul, a început să se vorbească despre el şi ca om de afaceri. La început a avut o firmă într-un apartament, abia dacă-şi scotea salariile pentru cei trei-patru angajaţi, pentru ca apoi, dintr-odată, averea lui să explodeze pur şi simplu. Fiind ziarist, am avut acces şi la altfel de informaţii, şi aşa am aflat că de fapt schimbase partidul şi începuse să facă afaceri cu Statul. Era ceea ce atunci se numea un ,,învârtit”, iar azi i se spune ,,client politic”.

Şi mă întreb, azi, ce s-ar fi întâmplat, dacă, în urmă cu 25 de ani, acolo, pe aleea uzinei, el nu şi-ar fi ţinut gura şi ar fi continuat să vorbească urât despre sora mea. Şi-mi răspund că, dacă ar fi fost aşa, probabil că acest articol n-ar fi fost scris niciodată…