Să vedeţi la ce concluzie am ajuns eu acum câteva zile. Nu mai ţin minte la ce meci mă uitam, când mi-am zis dintr-odată că fotbalul nu trebuie judecat, ci, pur şi simplu, luat aşa cum e. Cum nu are rost să încerci să înţelegi o femeie frumoasă cu toane şi cu aere, cred că şi fotbalul trebuie lăsat în pace, să se joace cu imaginaţia ălora care întoarcem capul după el pe stradă ca după doamna la care nici măcar nu-ndrăznim să visăm, aia pe care fiecare bărbat ţine minte că a-ntâlnit-o măcar o dată-n viaţă.
Nici măcar nu ştiu cum mi-au trecut toate astea prin cap, de la ce a plecat totul. Dar, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai sigur că aşa stau lucrurile. Fotbalul e capricios, nu e două zile la fel, aşa cum nu e nici femeia aia frumoasă şi plină de fiţe şi, tot ca şi ei, nici lui nu-i pasă de tine când treci pe lângă el pe stradă. Nu te bagă-n seamă. Cam întortocheat punctul meu de vedere şi cred că mai bine îl las aşa decât să încerc să-l explic. N-aş avea nici timp, nici spaţiu în ziar şi nici destule cuvinte pentru asta.
Pe urmă, după doar câteva zile de la teoria asta pe care aproape c-o uitasem, a intervenit altceva care m-a făcut să mă întorc cu gândul la fotbal şi să încep aşa articolul ăsta. Acum, chiar acum, încerc doar să fac legătura cu subiectul propriu-zis, care e altul, o să vedeţi. Deci, într-o seară am văzut la televizor că un alt agarici din ăsta politic a fugit din ţară cu o săptămână înainte de a afla că trebuie să-nfunde puşcăria vreo opt sau nu mai ţin minte câţi ani. Pur şi simplu am fost şocat să aud că judecătorii, ăia care au făcut scăpaţi sute, dacă nu chiar mii de politicieni care au furat ţara până n-a mai rămas nimic din ea, judecătorii ăia, zic, au avut aşa, dintr-odată, un puseu de cinste şi de onoare şi l-au condamnat pe unul de care, mă gândesc, nu trebuiau să se atingă. Şi-atunci, în gândirea mea creaţă din unele momente, i-am asemănat pe judecători cu arbitrii. Şi unii, şi alţii sunt îmbrăcaţi în negru, şi unii, şi ceilalţi taie şi spânzură acolo unde ne doare mai tare. Adică în fotbal şi în puţinul care ne mai rămâne neocupat în viaţă în afara lui.
Şi cum eram eu înclinat spre meditaţii profunde, şi dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, am început să dau timpul înapoi şi să încerc să găsesc explicaţii pentru sutele mele de mirări atunci când aflam că încă un politician hoţ sau corupt, sau amândouă, scăpa de puşcărie. Şi, aşa cum, dintr-odată, m-a lovit revelaţia cu fotbalul şi femeia frumoasă de care am pomenit la început, tot aşa m-am văzut tânăr, în urmă cu vreo 25 de ani, pe la conferinţele de presă înainte de care mai bârfeam cu ceilalţi ziarişti şi ne miram de cutare sau cutare politician că mai e liber după cât furase. Atunci am aflat că unii erau doar marionete, dar nu m-am gândit prea mult la asta. Din ce vorbeau colegii, plus rodul imaginaţiei mele puse la treabă, parcă vedeam pe undeva pe la tribunal sau prin cine ştie ce clădire necunoscută, secretă şi sinistră, nişte birouri în care procurorii, neapărat mafioţi, îi chemau din când în când pe unii politicieni, alţi mafioţi, scoteau tacticos dintr-un sertar pe care era scris numele celui care stătea, adus de spate, în faţa lor, un dosar pe care începeau să-l răsfoiască şi, ca la şcoală, le explicau hoţomanilor că ei pot să uite de dosarul ăla până se prescriu faptele, dacă… Şi tuşeau.
Sigur, eram tânăr şi naiv pe-atunci, şi nu mă interesau nici jumătate din lucrurile care mă preocupă azi. Acum, însă, am pus totul cap la cap şi, după 25 de ani, parcă văd cum pe dosarele alea din sertar s-a adunat praful de două degete. Şi, uneori, în pauza vreunui meci, îmi place să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă… Şi tuşesc. De la praf…
Adrian CRÂNGANU