Adrian CRÂNGANU
De data asta aş fi vrut să scriu despre Sergiu Nicolaescu şi aveam de gând să încep aşa: „Au fost câteva filme pe care, atunci când eram copil, nu le-aş fi ratat pentru nimic în lume. Aş fi renunţat la absolut orice pentru un singur episod din Daktari, Planeta giganţilor, Cireşarii sau Pistruiatul”. Cu vreo oră înainte de a mă apuca de editorial, am dat însă o raită pe canalele de ştiri, fără ca măcar să-mi treacă prin cap că asta mă va face să schimb subiectul articolului.
La început n-am fost chiar atât de atent la ce se discuta la televizor. Ronţăiam un covrig şi-mi căutam din priviri ochelarii, să ştiu de unde să-i iau atunci când urma să mă apuc de scris. Plicitseala n-a ţinut prea mult, pentru că am ciulit urechile imediat ce am auzit cum ziaristul de la televizor îl făcea albie de porci pe Kelemen Hunor. Ba pe deasupra l-a mai şi trimis la dracu, în cea mai literară limbă română cu putinţă. Şi am devenit, brusc, foarte atent. Aşa am aflat – cu toate că ceva-ceva îmi mai ajunsese mie pe la urechi – că, dacă ar fi să ne luăm după preşedintele UDMR, noi, românii, am fi coborât din copaci, ca naţiune, abia pe la 1848, iar acum suntem cu câteva ere geologice în urma Europei şi, normal, sau în primul rând, a Ungariei.
În momentul acela mi s-a învălmăşit în minte tot ce am scris eu despre unguri în 20 de ani de gazetărie. M-a durut, şi încă tare, faptul că, în toţi aceşti ani, ne-au jignit în propria ţară, dar, ziceam eu într-un articol, aşa ne trebuie dacă le permitem să ne scuipe în casa noastră. Am suferit însă enorm din altă cauză, şi am pomenit-o cât am putut de des: ne-au condus în România, zi de zi, 23 de ani bătuţi pe muchie. Până acum o lună, când am crezut că, dacă li s-a trântit uşa guvernării în nas, am încheiat socotelile cu ei. Dar se pare că nu…
N-aş vrea să reiau ce am scris de zeci de ori până acum despre ei. Importante mi se par cele două idei pe care le-am pomenit mai înainte. Aş vrea totuşi ceva, iar pentru asta am căutat în arhiva ziarului, până am dat de numărul din care am copiat câteva rânduri. Nu de alta, dar e vorba de cifre şi n-aş vrea să greşesc nici măcar cu o singură crimă. Scriam în urmă cu un an şi jumătate: „La capitolul atrocităţi, am întâlnit nume ca Ip, Trăsnea sau Moisei. Toate din Ardeal şi toate în contextul Diktatului de la Viena. La Trăsnea, de pildă, documentele spun că, în 9 septembrie 1940, armatele ungare au împuşcat copiii aflaţi pe izlaz cu vitele şi i-au lăsat în câmp. Ajunşi în sat, soldaţii au mitraliat şi au tăiat cu baionetele 263 de români. În 13 septembrie, trupele conduse de locotenentul Vasvary Zoltan au intrat în Ip, le-au smuls unghiile românilor, le-au zdrobit oasele cu ciomegele şi paturile armelor şi au sfârtecat copiii cu baionetele. 157 în total. La Moisei, cruzimea horthyştilor a fost mai «blândă» – «doar» 39 de români asasinaţi. Şi masacre au mai fost la Sărmăşan, Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Belin, Halmăşd, Sântion, Aghireş, Sucutard, Prundu Bârgăului, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin şi altele, şi altele…”.
Şi Kelemen Hunor vine şi ne spune nouă că n-avem istorie. Ba avem! Şi-ncă câtă…
