Adrian CRÂNGANU

De când mă ştiu, nu am auzit pe nimeni să spună că viaţa e dreaptă. Şi, tot aşa, într-un moment sau altul, toţi cei pe care îi cunosc au zis, măcar o dată, că viaţa e cel mai nedrept lucru de pe Pământ. Iar eu, cu unele mici excepţii, n-am putut decât să le dau dreptate. Ceea ce nu mi-am putut însă niciodată explica e de ce bogaţii şi cei puternici o strigă în gura mare, iar oamenii obişnuiţi o spun în şoaptă. O explicaţie, pentru prima categorie, ar fi poate aceea de care vorbeam acum câteva săptămâni, într-un alt editorial, atunci când am scris că nu cred că mai există în lume un popor care să nu ştie să piardă mai urât decât o facem noi, românii.

E suficient să mă uit în jur, în aceste zile, ca să mă conving că am avut dreptate când am spus asta. Dar parcă ce văd acum e prea de tot, chiar dacă înţeleg perfect că trăim vremuri în care, din păcate, pentru cei mai mulţi, cuvinte ca onoare, demnitate, cinste, nobleţe sau respect şi-au pierdut cu totul sensul, asta dacă or fi avut, vreodată, unul. Îi înţeleg, la fel de bine, şi pe aceia care cred cu tărie că în dragoste şi în război totul e permis. Numai că noi nu ne-am declarat război, chiar dacă asta simţim, pe pielea noastră, în fiecare zi; în loc de o luptă la care noi să fim spectatori, nu soldaţi. Nu masă de manevră. Şi care, ca orice luptă într-o arenă, ar trebui să se desfăşoare după nişte reguli. Ceea ce se petrece, însă, acum în jurul meu nu are. Nici măcar una. Cei cărora Puterea li se scurge printre degete, cu fiecare clipă care trece, urlă, ameninţă, lovesc sub centură, izbesc pe la spate, zgârie, muşcă şi scuipă, dar mai ales se agaţă cu unghiile de fiecare milimetru de Scaun care le fuge de sub fund.

Nu aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu am spus şi n-am să spun niciodată că e bine să renunţi la luptă. Dimpotrivă, îmi plac luptătorii, şi una dintre amintirile care îmi vin adesea în minte, dar pe care, din păcate, nu mai ştiu de unde am cules-o, e aceea a unui soldat într-un genunchi, înconjurat de duşmani cu suliţele îndreptate spre el, care într-o mână are un scut ciobit şi în cealaltă ţine o sabie zdrenţuită de lovituri. Acum, însă, nu e cazul. Acum poţi să pierzi elegant. Atunci când adversarul îţi dovedeşte că e mai bun, mai puternic, e mai frumos să înclini capul şi să-i strângi mâna cu bărbăţie. Uneori, când ştii cum să o faci, eşti la fel de învingător ca şi el.

Bănuiesc însă că e foarte greu să faci asta. Nu e vorba de resemnarea din „Mioriţa”, în niciun caz. E mai degrabă vorba, în ceea ce văd azi în jur, de atât de tipic românescul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”. Dar probabil că nici „Mioriţa”, nici „Alexandru Lăpuşneanu” n-ar fi putut fi scrise niciodată în altă parte decât aici, la noi.

Cât priveşte imaginea aceea care îmi stăruie în amintire, cu soldatul încercuit de duşmani, nu m-aş mira s-o fi văzut prin vreun film ori prin vreo cărţulie, când eram copil. M-aş bucura însă să mă înşel; mi-ar plăcea să o fi văzut într-o carte de Istorie, iar luptătorul în genunchi, cu sabia într-o mână şi scutul în alta, să fie un strămoş de-al meu. Şi nu un roman, ci un dac. Unul de-al lui Decebal.