Nu mai ştiu cu ce treabă mă aflam într-o zi pe Dâlmă, trotuarul acela ca un balcon ridicat deasupra străzii care şerpuieşte de-a lungul Timişului, când am observat că digul care, la nevoie, ar trebui să stăvilească apele umflate ale râului, e mâzgălit cu tot felul de mesaje, scrise cu litere care mai de care mai colorate şi mai întortocheate. În timp ce mergeam, am citit pe sărite câteva, însă unul, poate tocmai fiindcă a fost ultimul, mi-a rămas în minte. Era scurt şi zicea Yes But No. Cum eu la şcoală am făcut doar franceză şi rusă, am încercat să-mi amintesc bruma de engleză care s-a prins de mine de prin filme şi până la urmă am tradus cuvintele prin Da, dar nu. Şi, cum n-avea oricum cine să mă corecteze, m-am gândit tot drumul la ce-o fi vrut să zică cu ele marele cugetător care le pictase, parcă cu vopsea albastră, pe zid. Mai ales că am făcut o legătură între înţelesul pe care li-l dădusem eu, şi hotărârea pe care am luat-o acum aproape un an.

Despre ce este vorba. Cum am zis, nu cu mult timp în urmă, după ce am reflectat îndelung, am chibzuit şi am cântărit bine lucrurile, am luat decizia să mă folosesc, în sfârşit, şi eu, de cuvântul NU. La început, e drept, l-am cam gângurit, ca un bebeluş care abia învaţă să vorbească, dar apoi n-am mai întâmpinat probleme în rostirea lui. Nu mă mai gândisem cu adevărat la înţelesul lui din vremea când, în tinereţe, ca să fac pe deşteptul şi să-mi impresionez prietenii mai prostovani, le povesteam despre conceptul negării negaţiei, ceea ce era cam acelaşi lucru cu o afirmaţie. Mi-au trecut însă repede şi fumurile, şi ideile filosofice din care, de fapt, nu pricepeam o iotă, dar îmi plăcea cum sunau. Apoi, datorită naivităţii mele, şi nu cred că din altă cauză, l-am cam uitat. Eram, probabil, ca un magazin deschis non-stop, din care toată lumea ştia că poate să ia, la orice oră, orice. Nu o dată mi-am zis că sunt prost, dar bănuiesc că, genetic, nu fusesem programat pentru refuz.

Asta până acum vreun an, sau cam aşa ceva, când m-am gândit foarte serios că, dacă nu-mi fac program la prăvălia care eram, am să obosesc şi până la urmă o să intru-n faliment, şi nu voiam asta. Cam de-atunci am început să nu mai dau din cap doar în sus şi-n jos, ci şi de la stânga la dreapta. Urmările au fost multe, dar, cu toate că nu credeam că va fi aşa, ele m-au făcut să mă simt mai bine şi mai liber decât până atunci. Dintr-odată, o grămadă de oameni pe care, oricum, nu-i puteam suferi, nu mi-au mai răspuns la telefon. Am început să mă îngraş, fiindcă nu mai umblam atâta pe la uşi care ştiam că nu mi se vor mai deschide niciodată, şi nici nu mai eram chemat de cei care o făceau numai fiindcă aveau nevoie de ceva de la mine, nu de mine.

Într-o singură privinţă am ceva dubii, pentru că s-ar putea ca, atunci când am să le spun în faţă ce s-a întâmplat în sufletul meu, o să-mi pierd şi puţinii prieteni adevăraţi care mi-au mai rămas. Ştiu că ceea ce recunosc acum e grav, dar, după ce am întors întâmplările prin care am trecut în ultima vreme pe toate părţile, am ajuns să spun NU şi Divinităţii, aşa cum o înţeleg cei mai mulţi dintre cei din jurul meu. Cred, totuşi, într-o Divinitate, în ceva mai presus de mine şi de ceilalţi, cred că Iisus a existat, fiindcă văd în Biblie o altfel de carte de istorie, dar una adevărată, dar nu mai pot să cred într-un moş cu barbă albă care n-are altceva mai bun de făcut decât să mă urmărească pe mine printr-un ochean, de la un milion de kilometri, să mă ocrotească de toate relele dacă fac fapte bune şi să mă tragă de urechi dacă mai calc în străchini. Mai degrabă cred că îngerii sunt de fapt extratereştrii pe care îi tot văd prin documentarele cu care îmi pierd nopţile, mai ales că întotdeauna mi-am dorit să dau nas în nas cu unul. Abia târziu am înţeles că pentru asta e de ajuns să mă duc până la Bucureşti, la Parlament, şi-am să găsesc acolo o planetă întreagă locuită de ei.

Tot scriind, m-am gândit că poate asta căutam în ziua aceea pe Dâlmă: un semn, de oriunde, că alegerea pe care am făcut-o acum un an nu e cea greşită.

Adrian CRÂNGANU